Primele preocupări ale românilor pentru cunoaşterea poeziei nipone datează din secolul al XIX-lea.

Adevărata deschidere pentru promovarea haiku-ului este ecoul apariţiei lucrării lui Florin Vasiliu, lucrare cu titlul Interferenţe lirice. Constelaţia Haiku. Ea este o lucrare teoretică, dar cu multe exemple, despre poezia niponă.

În martie 1990, Florin Vasiliu fondează revista de interferenţe culturale româno-japoneze HAIKU.

Societatea Română de Haiku ia fiinţă în martie 1991.



sâmbătă, 16 noiembrie 2013

HÔSAI ȘI SANTÔKA, HAIJINI INOVATORI


HŌSAI et SANTŌKA, HAIJINS  NOVATEURS
                        Daniel PY

Un corbeau s’arrête
sur une branche dénudée ;
crépuscule d’automne ( Bashô)

Un corbeau
silencieusement
passe ( Hôsai)

Un corbeau croasse ;
moi aussi je suis seul ( Santôka)

Ozaki Hôsai naquit en 1885 et mourut en 1926, à quarante-deux ans. Il travailla dans une compagnie d’assurances, puis dé-cida de tout quitter pour trouver l’ « illumination ». Il rejoignit en 1923 la nouvelle religion « Ittôen », et mena une vie de mendicité religieuse stricte. En 1924, il vagabonda en Corée et en Manchourie ; en 1925, sur l’île de Shôdoshima, il vécut en ascète isolé dans une cabane. C’est là qu’il mourut.
Pour comprendre la poésie de Hôsai, il faut connaître un peu le poète Seisensui (1884-1976 ?) qui fut disciple de Hekigodô, lui même disciple de Shiki. Hekigodô fut le premier à se détourner du haïku traditionnel. Seisensui, dans la revue « révolutionnaire » qu’il fonda en 1911, « Soûn », publia nombre de versets expérimentaux de Hôsai et de Santôka.
Alpha
Alpha

Taneda Santôka (1882-1940), au début de sa quarantaine, devint un moine zen errant, pour essayer de changer sa vie de buveur chronique. Il parcourut le Japon tout en écrivant de la poésie.
L’œuvre de ces 2 poètes reflète un monde d’ascétisme tempéré par une sensibilité vive et pénétrante. La matière poétique de Santôka : errance, vie dans la nature, mendicité, nostalgie du retour au foyer, beauté de la nature, est moins variée que celle de Hôsai, dont le matériau  lui valut moult critiques pour son usage d’images « non-poétiques ».
Tous deux lurent leur poésie respective dans le journal Soûn, et s’influencèrent mutuellement. Ainsi :
Une libellule s’arrête
sur mon bureau solitaire ( Hôsai),
semble répondre à :
Une libellule s’arrête
sur mon chapeau de bambou ;
je continue ma marche (Santôka) ;
ou encore :
regardant
seul
la lune sombrer ( Santôka)

à :
lune si claire –
la regardant seul
puis allant dormir ( Hôsai).
Introduceţi text ori o adresă de site web sau traduceţi un document.
Tous deux n’étaient pas concernés par les théories poétiques et leurs vers, non ornementés, n’ont aucun bagage superflu. Un sentiment de profonde solitude émane de leur poésie.  Une des notions bouddhistes commune aux deux poètes est de se débarraser des illusions et des passions qui ne sont pas nécessaires. Leurs poèmes sont des journaux de bord de leurs vies passées à recherher des buts  spirituels.
       Ce furent les deux personnages principaux de ce qu’on nomme l’école du haïku de forme libre : « jiyûritsu haiku ». Dans ce haïku novateur, contrairement au haïku traditionnel rythmé en 5/7/5, il n’y a pas de forme préconçue. (Santôka et Hôsai optèrent pour plus de brièveté). Les kigos, ou les références saisonnières sont souvent omis. Les kireji, qui rajoutent de l’émotion et rendent le poème littéraire, y sont rarement employés. Tout cela, dans le but de reproduire le plus fidèlement possible l’inspiration d’origine. La subjectivité prend le dessus ; la conscience du poète est la base de l’expression.
Chez Hôsai, ses vers, simples d’apparence, font parfois écho à la profondeur de kôans zen. Ainsi :
Manquant le but,
le clou se tord
le lecteur sent peut-être que Hôsai parle de la vie en général et de notre approche d’elle.
Ou bien :
On dirait que les fourmis ne sortent plus de leur trou
Ici encore, on pourrait se poser la question : « Pourquoi ? ».
C’est une poésie qui se soucie peu des mots. L’emphase porte plutôt sur l’expérience. La langue est celle de la vie de tous les jours.
Voici quelques haïkus de Hôsai :

avec une allumette
je me gratte les oreilles
la nuit tombe

un cri soudain
s’enfuyant
dans la nuit

quand elle me masse
à quoi pense-t-elle ?

profonde solitude
je bouge mon ombre

histoire de voir

à la lettre
qu’allongé j’écris
le coq jette un coup d’œil

dévisagé
par un borgne

une fenêtre ouverte, une face hilare

une ou deux lucioles
me rendent visite
dans la maison

       
Les haïkus de Santôka, maintenant, se caractérisent par une simplicité absolue, une honnêteté absolue, une absence totale d’artifice.
Santôka comparait ses bons haïkus à de l’eau, et espérait que leur pureté vaille celle de l’eau : « Mon esprit, sois comme l’eau ! Mon esprit, sois comme le ciel ! »
« Lucide ou embrumé, il s’agit sans aucun doute de « laisser tomber le corps et l’esprit » chaque fois que j’écris un haïku. »
Voici quelques haïkus de Santôka :

pas d’auberge cette nuit
la lune me guide

finir le saké
entendre le vent

plop !
sur mon chapeau
un camélia

vent frais des pins –
un homme mange
un cheval mange

toute la journée
sans un mot
le bruit des vagues

un insecte dans le feu –
odeur aromatique

un saut
une grenouille rouge

où aller ?
le vent souffle

 Article très largement inspiré du site Internet.

*

HÔSAI ȘI SANTÔKA, HAIJINI INOVATORI

Daniel PY – FRANŢA

Un corb se opreşte
pe un ram gol -
amurg de toamnă ( Bashô)

Un corb
tăcut
trece (Hôsai)

Un corb croncăne
şi eu sunt singur ( Santôka)

Ozaki Hôsai s-a născut în 1885 ş a murit în 1926, la patruzeci şi doi de ani. El a lucrat într-o companie de asigurări, apoi a decis să lase totul pentru a-şi găsi „iluminarea”. S-a alăturat în 1923 noii religii „Ittôen”, şi a dus o viaţă religioasă strictă de călugăr
rătăcitor. În 1924, a rătăcit prin Coreea şi Manciuria; în 1925, pe insula Shôdoshima, a trăit ca un ascet izolat într-o colibă. Acolo a şi murit.
Pentru a înţelege poezia lui Hôsai, trebuie să-l cunoaşteţi puţin pe poetul Seisensui (1884-1976?) care a fost discipolul lui Hekigodô, el însuşi un discipol al lui Shiki. Hekigodô a fost primul care s-a îndepărtat de haiku-ul  tradiţional. Seisensui în revista „revoluţionară”, pe care a fondat-o în 1911, publică numeroase versete de-ale lui Hôsai şi Santôka.
Taneda Santôka (1882-1940), la începutul vârstei de patruzeci de ani, a devenit un călugăr zen rătăcitor, în încercarea de a-şi schimba viaţa de beţiv cronic. El a străbătut Japonia, scriind în acest timp poezie.
Opera acestor doi poeţi reflectă o lume de ascetism temperată de o sensibilitate vie şi pătrunzătoare. Materia poetică a lui Santôka-rătăcitor, o viaţă în natură, cerşetorie, nostalgia reîntoarcerii la căminul propriu, frumuseţea naturii- este mai puţin variată decât la Hôsai, la acesta poezia i-a adus critici pentru utilizarea de imagini „non-poetice”. Amândoi au publicat poezia lor în ziarul Soûn
Şi s-au influenţat reciproc, astfel:
O libelulă se opreşte
pe biroul meu singuratic (Hôsai),
pare să răspundă:
O libelulă se opreşte
pe pălăria mea din bambus
eu  continui să mă plimb  ( Santôka)
sau:
privind
singur
scufundarea lunii  (Santôka)
la:

luna atât de senină –
privind-o singur
apoi merg să dorm (Hôsai)

Amândoi nu sunt afectaţi de teoriile poetice şi versurile lor lipsite de ornamente nu au bagaj inutil. Poezia lor emană un profund sentiment de singurătate. Una dintre cele mai comune concepte budiste la cei doi poeţi este acela de a se debarasa de iluziile şi pasiunile inutile. Poemele lor sunt jurnalele de bord ale vieţilor lor petrecute pentru a căuta obiective spirituale.
Acestea au fost cele două personaje principale, din ceea ce se numeşte şcoala de haiku în formă liberă „jiyûritsu haiku”. În acest haiku inovator, spre deosebire de haiku-ul tradiţional în ritmul de 5/7/5, nu există nicio formă preconcepută. (Santôka şi Hôsai optând pentru concizie). Kigouri-le sau referinţele sezonale sunt adesea omise. Kireji-urile, care adaugă emoţie şi face poezia mai literară, sunt rar folosite. Toate acestea, în scopul de a reproduce cât mai fidel posibil inspiraţia originală. Subiectivitatea preia avantajul, conştiinţa poetului stă la baza exprimării. La Hôsai, versurile sale, simple în aparenţă, se fac uneori ecoul profunzimii filozofiei yen.
Astfel:
Lipsind scopul,
cuiul se îndoaie
cititorul simte poate că Hôsai vorbeşte despre viaţă în general şi de legătura a noastră cu ea; sau mai bine:
Se pare că furnicile nu mai ies din furnicar
aici, din nou, s-ar putea pune întrebarea: „Pentru ce?”. Este o poezie care foloseşte  puţine cuvinte. Accentul se pune mai ales pe experienţă. Limba este aceea a vieţii de zi cu zi. Iată câteva haiku-uri ale lui Hôsai:
cu un băţ de chibrit
îmi curăţ urechile -
cade noaptea

un strigăt brusc
pierzându-se
în noapte

când ea mă masează
la ce se gândeşte?

singurătate deplină
îmi mut umbra

istoria de a vedea

scriu cu litere
alungite
cocoşul aruncă o privire

privit
de un chior

o fereastră deschisă,
o faţă veselă

unul sau doi licurici
îmi fac o vizită
în casă

Haiku-urile lui Santôka, acum, se caracterizează prin simplitate absolută, onestitate absolută, absenţa oricărui artificiu. Santôka îşi compară haiku-urile sale bune cu apa şi speră că puritatea lor este mai valoroasă ca aceea a apei: „Mintea mea să fie ca apa! Mintea mea să fie ca cerul!”, „Lucidă sau aburită este vorba, fără îndoială”, când îşi lasă să cadă corpul şi mintea „de fiecare dată când scrie haiku”.  Iată câteva dintre haiku-urile lui Santôka:
niciun adăpost n-am în noapte
mă ghidează luna

să termin saké-ul
să ascult vântul

buf!
pe pălăria mea
o camelie

vânt proaspăt de pini –
un om mănâncă
un cal mănâncă

toată ziua
fără un cuvânt
zgomotul valurilor

o insectă în foc –
miros aromatic

un salt
o broască roşie

unde să mă duc?
vântul suflă

Nota autorului: Articolul a fost  inspirat în mare măsură din materiale aflate pe Internet.  (Traducerea în română de Valentin Nicoliţov)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu