Prezentare de Dorian Obreja
Editura Societăţii Scriitorilor Români a scos de sub tipar, chiar la debutul acestui an, sub semnătura lui Valentin Nicoliţov, volumul mai mult decât sugestiv intitulat Trei decenii în spirit haiku.
Debutând, în spaţiul literaturii, la vârsta maturităţii, Valentin Nicoliţov a reuşit performanţa ca, în doar două decenii, să devină autorul a 21 de cărţi, abordând actul creaţiei cu firească maturitate, dar şi cu, aş spune, tinerească aplecare către diversitate, întrucât nu se limitează în a scrie doar poezie clasică, proză scurtă ori romane, ci s-a lăsat atras şi de ceea ce constituie subiectul cărţii căreia îi sunt dedicate aceste rânduri, anume poemul haiku, ce a devenit, în cele din urmă, iubirea sa majoră. În zona acestuia ajunge să performeze la nivel internaţional - amintesc doar că românii prezenţi în cele câteva antologii mondiale de gen pot fi număraţi pe degetele unei singure mâini, iar Valentin Nicoliţov este mereu printre ei. Şi aş mai sublinia un lucru important: cu certitudine, numărul volumelor tipărite de autor ar fi fost mult mai mare, dacă, dând dovadă de generozitate şi constantă implicare, el nu ar fi ales calea de a fi un ferment, un catalizator, organizând domeniul şi manifestări dedicate acestuia, îndrumând pe nou-veniţi şi antologând, mediatizând realizările autohtone peste hotare şi contribuind, de multe ori decisiv, la clasarea haikuului românesc în contextul globalizării tot mai accentuate ale unui fel de exprimare lirică specifică mai demult numai practicanţilor ei din Ţara Soarelui Răsare.
Pionier sau veteran (cum preferaţi a-i spune) al acestui gen în ţara noastră, autorul este nu doar haijin (aceasta este denumirea pentru scriitorii din domeniul amintit), ci şi preşedintele Societăţii Române de Haiku şi redactor şef al Revistei Haiku.
Dacă, în 2010, el realiza „doar” o antologie de poeme de gen, subintitulată „20 de ani de haiku”, experienţa acumulată l-a determinat ca, în acest an, să construiască o lucrare mult mai elaborată şi mai sugestivă, sintetizând, elocvent, trei decade, nu doar de istorie, ci, aşa cum este subliniat şi în titlu, de spirit haiku.
Cele peste 250 de pagini ale cărţii sunt substanţiale şi acoperă remarcabil intervalul de timp menţionat, în cinci capitole, dintre care amintesc „Interviuri, mese rotunde, convorbiri”, „Antologii de poezie niponă”, „Note de lectură, prezentări de cărţi”, şi „Analize. Cum scriem haiku?”. Volumul este, în acelaşi timp, scris cu artă, bine organizat şi, mai presus de toate, extrem de util, constituind o pagină memorabilă din perioada de început a unui gen, cândva considerat exotic, actualmente adoptat şi practicat de mulţi autori din ţara noastră. O altă personalitate de primă importanţă în domeniu, anume domnul Vasile Moldovan, prefaţator al cărţii, o defineşte, simplu, dar foarte adecvat, ca fiind „un îndreptar preţios cititorilor români pentru cunoaşterea problemelor fenomenului haiku în România”.
Din primul capitol aş extrage un fragment de dialog dintre ieşeanul Marius Chelaru (şi el haijin cu performanţe internaţionale, dar şi avizat comentator al genului) şi Valentin Nicoliţov.
M.C:- ,,...mulţi spun că, în mod natural, dată fiind provenienţa şi ce înseamnă haiku, este un fenomen dacă nu marginal, atunci de nişă”...
V.N: ,,În România, poemul haiku, deşi s-a dezvoltat foarte mult în ultimele decenii, fiind cunoscuţi astăzi peste 300 de poeţi, continuă să fie destul de puţin cunoscut în marea masă a cititorilor de poezie, iar critica literară nu-i acordă atenţia ce i s-ar cuveni din cauză că nu este suficient de pregătită să-l cunoască.”. De amintit şi interviurile dintre autor şi haijini străini consacraţi, din Franţa, SUA, Canada, Suedia, intervenţiile lui Valentin Nicoliţov la Sofia ori Parma.
Partea a doua cuprinde consideraţii (dar şi exemple, ceea ce vine să întregească în mod fericit demersul) despre antologii de haiku realizate în România, despre antologia româno-franceză şi cele româno-americane), antologii de tanka, senryu, haibun. Citez, de aici, câteva poeme haiku de iubire:
Când
te-am văzut
m-a
luat un frig suav
de stea căzătoare (Nichita Stănescu);
Degetele
mele coboară
înfiorate
pe gâtul tău lung
ca pe o scară de incendiu (Gheorghe Tomozei)
Frumoasa
la scaldă
râul încetinindu-şi
curgerea (Florin Grigoriu).
Apus
de soare
la
plecare umbra ta
ar mai rămâne (Valentin Nicolițov)
Din capitolul al treilea sunt de remarcat însemnările lui Vasile Moldovan şi Constantin Mihail Popescu despre Valentin Nicoliţov, ale lui Valentin Nicoliţov despre Vasile Moldovan, Radu Serban, Ana Drobot, Valentin Busuioc si alti poeti din România, despre Alain Kervern și Jean Antonini (Franţa), Ban’ya Natsuishi (Japonia) precum și notele de lectură semnate de poeta Doreen King (Marea Britanie).
A patra secţiune a volumului se înscrie în cea mai mare măsură sub semnul pledoariei „despre frumuseţea haikuului”, abordând şi problemele actuale ale genului (printre care, nu în ultimul rând, „inspiraţia/copierea” de la alţi autori), practica lui în ţara noastră, culminând cu ceea ce poate fi considerat un pe cât de succint, pe atât de dens „manual” despre „cum scriem haiku” – de o utilitate indiscutabilă.
Ultimul capitol configurează, convingător, profilul complex şi activitatea prodigioasă a autorului.
În totul, Trei decenii în spirit haiku se dovedeşte a fi o carte care nu trebuie să lipsească din nicio bibliotecă, fie că aceasta este a unui iubitor al genului şi istoriei sale în ţara noastră, fie, cu atât mai mult, că aparţine cuiva dornic să înveţe şi să-şi orienteze talentul şi strădania către creşterea (nu doar cantitativă!) a amintitului număr de autori de la 300, la 400 sau chiar 500. E un demers reuşit, pentru care autorul merită aprecieri şi recunoştinţă.