O carte de haiku deosebită

 

 

Valentin Nicolițov

 

Doamna Mirela Brăilean este de profesie biolog și a făcut cunoștință cu poemul haiku înn urmă cu patru ani.  S-a atașat de spiritul acestui poem de sorginte niponă scriind până în prezent poeme interesante și frumoase, cu care a participat la mai multe concursuri  de haiku. Cu timpul, poemele s-au adunat tot mai multe  și s-a hotărât să le publice într-un volum. A ezitat ceva timp, gândindu-se dacă publicarea poemelor sale într-o carte nu ar părea cumva un gest de vanitate, dar nu a renunțat la tipărire,  fiindcă a dorit să adune la un loc multele trăiri sufletești ce au îndemnat-o să scrie și a le face cunoscute și altora. În luna decembrie 2019, a debutat cu volumul Haihui pe dealuri.

Iată că acum ne aflăm în fața celei de a doua apariții editoriale, cartea Spunându-mi dorința dintr-o suflare.

An citit cu interes poemele ce alcătuiesc acest volum și m-am bucurat să descopăr o poetă cu o sensibilitate deosebită. Iar unele poeme haiku sunt și veritabile senryuri.

Poemele haiku.

Temele poemelor sale se aseamănă uneori, cum e și firesc,  cu multe dintre cele abordate în haiku de poeții clasici japonezi.

Autoarea dă dovadă de o receptivitate maximă la tot ce o înconjoară.

 Observăm că singurătatea este o stare dominantă a poetei fiindcă doar atunci când te izolezi de lume poți privi cu atenție în jur, dar și în adâncul din sufletul tău.

Astfel, într-o casă părăsită, într-o încăpere goală luminată seara doar de lună, poeta este cuprinsă de sentimente de singurătate, de tristețe și izolare (wabi, sabi)  deosebit  de puternice, negăsind pe nimeni în apropiere;  doar într-o  fereastră spartă mai există un singur păianjen:

 

Fereastra spartă –

un păianjen aninat

de colţul lunii

Contemplând natura toamna, cînd își pierde frunzele, o compară cu silueta mamei care a îmbătrânit și ea și parcă a devenit mai mică:

Zile de toamnă –

tot mai firavă parcă

și umbra mamei

Abordând o altă temă clasică poeta compară ceea ce este vechi cu ceea ce este nou  în următorul poem,  realizând o putere de sugestie deosebită:

Gardul putrezit –

cireșii din livadă

bătuți de floare 

 Într-un alt poem reușește să ne redea un tablou pictural sugestiv al căldurii insuportabile vara pe câmp, o arșiță ce nu poate fi stinsă cu nimic fiindcă fântâna are cumpăna  stricată de multă vreme și nu mai are apă. Contrastul puternic apare aici între arșiță și lipsa apei sau chiar setea poetei. Parcă am privi un tablou al unui peisagist rus cunoscut:

Arșiță pe câmp –

crăpată până în vârf

umbra cumpenei        

Când se odihnește  după amiaza, doar pendula continuă să numere orele și minutele amintindu-i că timpul continuă să se scurgă fără oprire  pentru noi toți:

Tihna amiezii –

numai ceasul cu pendul

nu-și ține limba

Unele poeme prezintă aspecte de pasteluri. Fiind foarte suggestive ele ne încântă totuși prin talentul poetic și finețea cu care este observată  natura înconjurătoare. Chiar dacă spiritul haiku nu se întrevede aici aceste poeme prezintă, totuși, o frumusețe aparte și vi le menționăm:

Ploaie de vară –

câteva vrăbii se scaldă

într-un curcubeu

 

Îngheț peste iaz –

în copca tot mai mică

un pumn de stele

În casa înstrăinată  a rămas  pe un perete o singură icoană drept martoră a existenței unei persoane care și-a trăit viața acolo și s-a rugat la Maica Domnului- dar este de ajuns pentru a scrie un haiku memorabil:

Casa vândută –

uitată pe-un perete

icoana maicii

Multe aspecte din viața de zi cu zi, deși par banale, ascund sentimente mult mai adânci. Iată un  moment tandru ce se petrece între două persoane, moment care ne-a atras atenția în mod plăcut:

Semne de dezgheț –

două mâini se încălzesc

într-o mănușă   

Într-un alt moment al zilei, privind pierdută  petalele de flori ce se duc în neant pe apele râului,  gândurile i se întorc iarăși la suferința din suflet:

Petale pe râu –

semnătura de divorț

încă proaspătă 

Există în această carte multe poeme fumoase care ne descoperă viața simplă a celor apropiați (părinți, bunici). Multe poeme sunt dedicate acestora. Bunica păstrează sub pernă o poză veche de-a bunicului, dispărut în urmă cu mai mulți ani, pe care o privește adesea cînd este singură:

Rugă de noapte –

o poză-ngălbenită

sub perna bunei

Existența anotimpurilor anului se observă cu ușurință în poemele sale, nu numai toamna, dar și primăvara, și gesturile oamenilor sunt prezentate  aici cu discreție și înțelegere. Existența simplă a mamei care la apropierea toamnei își pregătește și ea hainele pentru anotimpul rece:

Lucrări de toamnă –

mama-şi peticeşte iar

paltonul cel vechi

A venit primăvara, iar bunicii simt fiorul reînnoirii naturii și  caută să intre  în ton cu ea. Iată câteva  gesturi firești ale acestora în concordanță cu anotimpul:

Crângul iar verde –

bunicul își cănește

părul și barba

 

Prunii în floare –

buna nu-și mai ascunde

părul sub batic

 

Poemele senryu.

Multe poeme haiku prezintă o tentă de senryu. Spre deosebire de poemul haiku poemul senryu este mai simplu de scris fiindcă nu mai trebuie respectate toate regulile stricte ale haikuului, ci doar pe cele ale umorului, adică să ne producă un zâmbet și să ne destindă. Senryurile ne fac să zâmbim înțelegători cu natura umană fiindcă reprezintă niște ironii la adresa cicălelilor soțiilor, la comportamentul soților, la adresa bețivilor sau la comporta-mentul unor tineri  la muncile câmpului. 

Într-un astfel de senryu poeta compară bâzâitul albinelor cu bombănelile soțiilor, dar totuși  bâzâitul  albinelor din grădină  îi pare  mai greu de suportat :

Albine la flori –

bâzâitul nevestei

mai suportabil

Atitudinea unor soți față de soții în familie este bine cunoscută și poetei noastre:

Vecinul și-a luat    

robot de bucătărie...

ieri s-a însurat 

Într-un alt senryu poeta ne arată doar  un covor de coji de semințe aruncate pe jos de bețivii crâșmei și astfel aceștia ne apar cam neciopliți:

Roadele muncii –

plin de floarea soarelui

în jurul crâșmei

Următorul poem  spune o întregă poveste: se pare că la prima coasă unele codane sunt atrase de tinerii cosași prin fânețe:

La prima coasă

în părul codanelor

fire de iarbă 

Când merge la vaccinare observă cu atenție comportamentul  asistentelor:   

Urmez la vaccin –

par destul de-nțepate

asistentele   

Și tot acolo, este tratată  de  o soră medicală ce i se pare mai simpatică și se gândește că poate o va revedea:

Mă bagă-n boală

sora de la vaccinări –

aștept rapelul

                                                *

Senzațiile ce te cuprind pe parcursul lecturii poemelor sunt  de simplitate și de claritate. Este vorba despre categoria estetică karumi, despre firescul și ușurința cu care își scrie poemele. Din acest punct de vedere, cartea poate constitui un exemplu de redare a sentimentelor autoarei în relația ei cu viața și de implicare cu mediul în care trăiește. Nu lipsesc din carte nici atmosfera de melancolie și sentimentul de scurgere  a timpului.  Fără a face eforturi deosebite, autoarea reușește să respecte majoritatea cerințelor și regulilor exigente impuse haikuului, dar și să-și impună o amprentă originală.  În plus se observă că spiritul haiku este o apariție constantă în poemele sale.

Poeta Mirela Brăilean este membră a Societății Române de Haiku. Prin această a doua carte autoarea confirmă pășirea cu dreptul în lumea  poeților de haiku oferindu-ne o lectură deosebită. Citiți-o cu atenție pentru a descoperi frumusețea poemelor sale.

 

Imagine şi cuvânt în poezia lui Dan Doman

Vasile  Moldovan

 

     La sfârșitul anului 2021, Editura Societăţii Scriitorilor Români din Bucureşti a publicat o importantă carte de fotohaiku, sub semnătura poetului Dan Doman.

 

      Dan Doman este unul dintre haijinii începutului de drum. A frecventat Cenaclul de haiku „Florin Vasiliu” din București încă de la înființarea acestuia. A colaborat, de asemenea, cu societățile de haiku din Constanța și Târgu-Mureș publicând în revistele acestora, Albatros, Orfeu și Bucurii efemere. Fire comunicativă, Dan Doman a promovat prietenia prin haiku, scriind și tipărind împreună cu alți poeți, Iulian Dămăcuș, Radu Patrichi, Elena Manta Ciubotariu, Ioan Găbudean, Sonia Cristina Coman, Nicolae Ștefănescu, Ecaterina Dărăban, mai multe plachete de poeme rengay. Înclin să cred că e cel mai prolific poet de poeme rengay din literatura română, el continuând să scrie şi azi solo rengay şi poeme în colaborare cu Olga Neagu, Cezar-Florin Ciobîcă şi, mărturisesc, chiar și cu mine!

       Totodată, Dan Doman e pasionat de literatura pentru copii, domeniu în care a publicat cinci cărți în proză și a reușit să creeze un personaj de mare atracție în lumea celor mici, și anume pe fetița Laura.

     La împlinirea vârstei de 70 de ani, poetul și-a făcut un cadou de zile mari, o carte de excepție,  Vești de acasă /News from home, la Editura Societății Scriitorilor Români, carte de  fotohaiku și alte poeme  vizuale. E al patrulea său volum de acest fel, după O cărare prin ierburile toamnei /A path through the autumn grasses (2012), Noi și  o stea / We and a lone star (2018), Urmele pașilor tăi /The traces of your footsteps (2020). 

        E meritul lui Dan Doman de a răspândi sintagma poeme vizuale, prin care se înțeleg acele creații în care imaginea și cuvântul contribuie deopotrivă la crearea emoției estetice. Imaginea și logosul se întrepătrund, formează un tot. Poetul se adresează văzului și auzului, picturii și muzicii, cuvântului și, prin intermediul său, gândirii. Cartea a fost scrisă în cei doi ani de recluziune pricinuiţi de pandemie. În vreme ce alți confrați nu au făcut decât să se jeluiască în această perioadă de mari frustrări, Dan Doman, având un comportament atletic, a străbătut munții ca geolog sau ca simplu turist și a consemnat cu pana sau cu obiectivul aparatului foto imagini de o mare frumusețe de pe tot cuprinsul românesc, dar mai ales din munți și păduri.

    Cartea propriu-zisă e împărțită în stil japonez pe anotimpuri, începând cu Anul Nou, urmat de primăvară, vară, toamnă și iarnă.

   Anul Nou  se prezintă ca un spectacol grandios în aer liber, în care se îmbină aspectele reale cu cele fantastice. În programul de revelion, bunăoară, creasta muntelui e luminată de lună, iar anii îndepărtați ai copilăriei au renăscut, parcă, într-un bulgăre de nea. Totul are loc într-o atmosferă de curățenie, de puritate fizică și spirituală: curățenie de Crăciun – / ea șterge mai întâi norii / de pe geam.

   

                               

curăţenie de Crăciun –

ea şterge mai întâi norii

de pe geam

   Primăvara, la un moment dat, haikuul e prea strâmt pentru a putea cuprinde integral realitatea și atunci poetul recurge la fotogunsaku, gen alcătuit din fotografie, haiku și tanka, precum și la fotorengay. De asemenea, apelează din când în când la haikuuri descoperite în trilogia „Frații Jderi” de Mihail Sadoveanu, cărora le asociază fotografii misterioase: râu nevăzut / deasupra văii curge / o adiere lină  sau crucile nopții – / curg neguri pe Prut / se-arată știma.

 

 

Crucile nopţii–

curg neguri pe Prut

se-arată ştima

Vara are zile nesfârşite, dar poetul compune şi noaptea fotohaiku: ultimul soare – / lunga zi de vară / încet dispare şi noapte de vară – / chiar şi în vis bătrânul / compune fotohaiku.

 

ultimul soare –

lunga zi de vară

încet dispare

 

  În secvența Toamna autorul se înfățișează pe sine, ca poet și artist fotograf, în timp ce lucra la scrierea acestei cărți: munții în toamnă – / tu stai în izolare / compunând haiku  și  zi cu vânt – / „pozele ți-au ieșit cam strâmbe” / zice pictorul.

 

 zi cu vânt – 

“pozele ţi-au ieşit cam strîmbe“ 

zice pictorul

       Iarna e surprinsă în esențe tari, precum acestea: liniște / în odaia copiilor – / afară  ninge  și  prima ninsoare – / vara se ascunde / într-o frunză.

 

prima ninsoare–

vara se ascunde          

într-o frunză

 

      Cartea se încheie cu o amplă postfață care constă în interviul acordat de Dan Doman poetului Ioan Găbudean, despre haiku, fotohaiku și literatura pentru copii. E unul din textele reprezentative despre fotohaiku și scrieri similare, până în prezent doar regretatul Dumitru Radu şi Ion Codrescu au publicat ceva similar. Dan Doman ne mărturisește că acumulările sale de haiku au fost destul de lente până în 1996, când a debutat în volum și a câștigat premiul II la Ito En New Haiku, cel mai prestigios concurs internațional de haiku.

       De fotografiat s-a apucat imediat după bacalaureat, când a primit în dar de la mama sa, şi ea poetă de haiku, Ecaterina Dărăban, un aparat foto. A activat ani îndelungați într-un fotoclub al geologilor. Din anii romantici ai tinereții a început să asocieze imaginea cu sunetul, compunând diaporame pe muzică de Vivaldi și Gershwin. După ce a exersat peste un deceniu fotohaikuul, Dan Doman consideră că „Într-un poem fotohaiku legătura dintre fotografie și text poate fi directă sau sugerată. Asocierea haikuurilor cu imagini, la fel ca a haikuurilor între ele, poate urma în mod liber aceleași principii care guvernează legarea versurilor în cazul poemelor renga.”.

    Prin cele mai reușite fotohaikuuri, ca și prin regulile și principiile din interviul care încheie cartea, vești de acasă / news from home se constituie într-un mic manual de poetică. Tinerii autori de fotohaiku au ce învăța din reușita celor mai multe poeme, cât și din prezentarea succintă și clară a teoriei genului. Prin urmare, cartea de față rămâne o lucrare de referință, atât pentru Dan Doman, cât și pentru genul abordat, fotohaikuul, aflat încă destul de aproape de începuturile sale, la noi şi în lume.

    

Trei decenii în spirit haiku

 Prezentare de Dorian Obreja

Editura Societăţii Scriitorilor Români a scos de sub tipar, chiar la debutul acestui an, sub semnătura lui Valentin Nicoliţov, volumul mai mult decât sugestiv intitulat Trei decenii în spirit haiku.

Debutând, în spaţiul literaturii, la vârsta maturităţii, Valentin Nicoliţov a reuşit performanţa ca, în doar două decenii, să devină autorul a 21 de cărţi, abordând actul creaţiei cu firească maturitate, dar şi cu, aş spune, tinerească aplecare către diversitate, întrucât nu se limitează în a scrie doar poezie clasică, proză scurtă ori romane, ci s-a lăsat atras şi de ceea ce constituie subiectul cărţii căreia îi sunt dedicate aceste rânduri, anume poemul haiku, ce a devenit, în cele din urmă, iubirea sa majoră. În zona acestuia ajunge să performeze la nivel internaţional - amintesc doar că românii prezenţi în cele câteva antologii mondiale de gen pot fi număraţi pe degetele unei singure mâini, iar Valentin Nicoliţov este mereu printre ei. Şi aş mai sublinia un lucru important: cu certitudine, numărul volumelor tipărite de autor ar fi fost mult mai mare, dacă, dând dovadă de generozitate şi constantă implicare, el nu ar fi ales calea de a fi un ferment, un catalizator, organizând domeniul şi manifestări dedicate acestuia, îndrumând pe nou-veniţi şi antologând, mediatizând realizările autohtone peste hotare şi contribuind, de multe ori decisiv, la clasarea haikuului românesc în contextul globalizării tot mai accentuate ale unui fel de exprimare lirică specifică mai demult numai practicanţilor ei din Ţara Soarelui Răsare.

Pionier sau veteran (cum preferaţi a-i spune) al acestui gen în ţara noastră, autorul este nu doar haijin (aceasta este denumirea pentru scriitorii din domeniul amintit), ci şi preşedintele Societăţii Române de Haiku şi redactor şef al Revistei Haiku.

Dacă, în 2010, el realiza „doar” o antologie de poeme de gen, subintitulată „20 de ani de haiku”, experienţa acumulată l-a determinat ca, în acest an, să construiască o lucrare mult mai elaborată şi mai sugestivă, sintetizând, elocvent, trei decade, nu doar de istorie, ci, aşa cum este subliniat şi în titlu, de spirit haiku. 

Cele peste 250 de pagini ale cărţii sunt substanţiale şi acoperă remarcabil intervalul de timp menţionat, în cinci capitole, dintre care amintesc „Interviuri, mese rotunde, convorbiri”, „Antologii de poezie niponă”, „Note de lectură, prezentări de cărţi”, şi „Analize. Cum scriem haiku?”. Volumul este, în acelaşi timp, scris cu artă, bine organizat şi, mai presus de toate, extrem de util, constituind o pagină memorabilă din perioada de început a unui gen, cândva considerat exotic, actualmente adoptat şi practicat de mulţi autori din ţara noastră. O altă personalitate de primă importanţă în domeniu, anume domnul Vasile Moldovan, prefaţator al cărţii, o defineşte, simplu, dar foarte adecvat, ca fiind „un îndreptar preţios cititorilor români pentru cunoaşterea problemelor fenomenului haiku în România”.

 Din primul capitol aş extrage un fragment de dialog dintre ieşeanul Marius Chelaru (şi el haijin cu performanţe internaţionale, dar şi avizat comentator al genului) şi Valentin Nicoliţov.

M.C:- ,,...mulţi spun că, în mod natural, dată fiind provenienţa şi ce înseamnă haiku, este un fenomen dacă nu marginal, atunci de nişă”...

V.N: ,,În România, poemul haiku, deşi s-a dezvoltat foarte mult în ultimele decenii, fiind cunoscuţi astăzi peste 300 de poeţi, continuă să fie destul de puţin cunoscut în marea masă a cititorilor de poezie, iar critica literară nu-i acordă atenţia ce i s-ar cuveni din cauză că nu este suficient de pregătită să-l cunoască.”. De amintit şi interviurile dintre autor şi haijini străini consacraţi, din Franţa, SUA, Canada, Suedia, intervenţiile lui Valentin Nicoliţov la Sofia ori Parma. 

Partea a doua cuprinde consideraţii (dar şi exemple, ceea ce vine să întregească în mod fericit demersul) despre antologii de haiku realizate în România, despre antologia româno-franceză şi cele româno-americane), antologii de tanka, senryu, haibun. Citez, de aici, câteva poeme haiku de iubire:

Când te-am văzut

m-a luat un frig suav

 de stea căzătoare (Nichita Stănescu);

 

Degetele mele coboară

înfiorate pe gâtul tău lung

 ca pe o scară de incendiu (Gheorghe Tomozei)

 

Frumoasa la scaldă

 râul încetinindu-şi

 curgerea (Florin Grigoriu).

 

Apus de soare

la plecare umbra ta

ar mai rămâne (Valentin Nicolițov)

 

Din capitolul al treilea sunt de remarcat însemnările lui Vasile Moldovan şi Constantin Mihail Popescu despre Valentin Nicoliţov, ale lui Valentin Nicoliţov despre Vasile Moldovan, Radu Serban, Ana Drobot, Valentin Busuioc si alti poeti din România, despre Alain Kervern și Jean Antonini (Franţa), Ban’ya Natsuishi (Japonia) precum și notele de lectură semnate de poeta Doreen King (Marea Britanie).

 A patra secţiune a volumului se înscrie în cea mai mare măsură sub semnul pledoariei „despre frumuseţea haikuului”, abordând şi problemele actuale ale genului (printre care, nu în ultimul rând, „inspiraţia/copierea” de la alţi autori), practica lui în ţara noastră, culminând cu ceea ce poate fi considerat un pe cât de succint, pe atât de dens „manual” despre „cum scriem haiku” – de o utilitate indiscutabilă.

 Ultimul capitol configurează, convingător, profilul complex şi activitatea prodigioasă a autorului.

În totul, Trei decenii în spirit haiku se dovedeşte a fi o carte care nu trebuie să lipsească din nicio bibliotecă, fie că aceasta este a unui iubitor al genului şi istoriei sale în ţara noastră, fie, cu atât mai mult, că aparţine cuiva dornic să înveţe şi să-şi orienteze talentul şi strădania către creşterea (nu doar cantitativă!) a amintitului număr de autori de la 300, la 400 sau chiar 500. E un demers reuşit, pentru care autorul merită aprecieri şi recunoştinţă.