În căutarea esențelor (Curcubeu peste Fuji și Ceahlău, de Vasile Moldovan)
În căutarea esențelor
de Radu SERBAN
Unul din cei mai cunoscuți autori români de haiku apare la loc de cinste în relativ recenta publicație online Haikupedia[1]:
Vasile Moldovan (născut la 20 iunie 1949, la Șopteriu, Bistrița-Năsăud, jurnalist și poet. În calitate de cofondator (1991), președinte (2001-2009) și vicepreședinte actual (din 2009 ) al Societății Române de Haiku (S.R.H.), Vasile Moldovan a reprezentat .SR.H. la reuniuni naționale și internaționale la București și Constanța (1994-2019), la Sofia in Bulgaria (2005), la Frankfurt pe Main in Germania (2005), la Tokyo (2007), la Pécs in Ungaria (2010) și Gent in Elvetia (2010). A publicat zece cărți, inclusiv patru culegeri de haiku și a tradus opt culegeri de haiku.
Noua sa carte, Curcubeu peste Ceahlău și Fuji, asamblează în ordine cronologică haikuurile sale scrise vreme de 33 de ani. Cifră norocoasă în Japonia, trei, circumscrie componen-tele ființei umane: corp, minte și suflet. Armonios, așa regăsim acest triunghi, înscris în cercul cărții de terține la care ne referim.
Miniatură literară, haikuul i s-a sedimentat în scoica minții ca o perlă, în anii antologizați, într-un crescendo temporal și calitativ. Mă refer la haikuul său generic, nu la un anume haiku scris de Moldovan pe parcursul deceniilor.
Cu atât mai meritorie rămâne aplecarea sa spre cultura niponă, cu cât doar o dată a vizitat Japonia, la un simpozion, în anul 2007. Cu multă fantezie însă, a scris despre Fukushima și Hiroshima, a închipuit ascensiunea pe Muntele Fuji, a amintit tradiţiile locale precum tokonoma (mic alcov de închinăciune) și altele asemenea, operând, voluntar sau nu, cu noțiuni fundamen-tale ale esteticii nipone.
Sincere, deschise, sensibile, autentice, stimulând gândirea, poemele eludează clișeele și ne poartă prin trăirile estetice ale autorului. Chiar dacă adesea regăsim în ele temele clasice ale haikuului, totuși Moldovan este recognoscibil. Lumina și optimismul degajate din textele sale transpar prin cuvinte alese ori subînțelese, uneori evidențiate în subtitlurile cărții: speranță, libertate, fertilitate, frumusețe, divinitate, iubire etc.Tehnici de excepție în haiku, precum metafora, asonanța, comparația și umorul fin, folosite uneori, sporesc atractivitatea lecturii.
Citindu-i versurile, mă încearcă o dilemă: formă sau conținut? Forma riguroasă face loc la Moldovan unui conținut rafinat, esențializator, vag, subiectiv, amorf, încețoșat, variabil, cu trimiteri la temele haikuurilor nipone: luna, greierii, broasca, cucul, cocorii, sperietoarea etc.
Iluminarea îi vine pe căi tainice de la monumentale nume, evocate pios, precum Eminescu (La fila Eminescu/ Mireasma de tei), Brâncuși (Adam și Eva/ sculptați în marmură –/ Poarta Sărutului, Ovidiu (Statuia unui zeu/pe țărmul Mării Negre), sau de la alte nenumite, dar renumite personalități, precum Coșbuc (aluzie la Ceahlăul …într-o sălbatică splendoare…) sau Issa (cu trimitere la banala vrăbiuță, într-o tentantă hermeneutică:
Pe omătul proaspăt/ din grădina de flori/ urme de vrăbii
Simțul dramaticului dezvăluie, într-un poem, înrâurirea penei lui Labiș:
Un foc de armă –/ căprioara îngenunche/ lângă izvor
Triadele poetice evocă și un alt gen de compoziție niponă brevilocventă, senryu, de fapt un haiku satiric, exersat și în volumul De-a-ndoaselea (Vasile Moldovan, Ed. UZP, 2020). Fără o frontieră între cele două genuri, mi-a atras atenția autoironia din acest haiku:
Dintre toți sfinții/ unul singur poartă/ chiar numele meu
Umorul și ironia ies la iveală fin, în diverse ipostaze cotidiene:
An spre sfârșite-/ în vechiul portmoneu/ clinchetul golului
Cu bună creștere, natura ne dă lecții:
Oamenii se ceartă/ chiar și în pădure –/ mestecenii sunt frați
Venite parcă tocmai din microcosmul marelui Kobayashi Issa (1763-1828), ne întâmpină candid vietăți insignifiante cu care empatizează, precum banala muscă, personificată:
Vitrina cu cărți-/ între atâtea titluri/ musca ezită
Alături de personificări, alte instrumente stilistice depășesc statutul de excepție, izvodite din zicale românești:
În cimitirul/ vechiului mileniu doar/ oale și ulcele
Cu autenticitate, placheta abordează extremele, de la satiră la doliu, uneori făcând haz de necaz:
Dragoste fierbinte/ în vreme de pandemie –/ săruturi fără buze
Mai ales spre finalul lucrării, Moldovan se ancorează în factualitatea provocatoare, cu pandemia, războiul și criza energetică în curțile sau la porțile noastre. Acum, când Europa resimte lipsa energiei, el ne cheamă să nu resimțim lipsa poeziei.
Tristele-i tristihuri rememorează vremea pandemiei:
La internare/ vizavi de spital moartea/ se uită la ceas
Haikuurile poartă amprenta calităților estetice nipone, precum makoto, wabi-sabi, yūgen, shasei etc. Fără digresiuni asupra acestor calități, să punctăm câteva exemple!
Makoto, principiul inițial al convingerilor etice și estetice nipone, sintetizează spiritul japonezilor, implicând regulile interconectării universale a lucrurilor, căutarea esențelor, a autenticității, sincerității.
În căutarea esenței vieții, neaoș, haijinul[2] ne scoate din încurcătură și ne îndeamnă:
Nu te pierde cu firea:/ speranța moare ultima/ dar renaște prima
Interconectând lumea reală cu cea în devenire, pelerinul prin poezie vede generația viitoare:
Prin geamul dublu/ lumina lunii mângâie/ pruncul din pântec
Tot din selecta calitate makoto, maestrul Moldovan intuiește transcendentalul, într-o viziune creștină:
La fel de liberă/ ca păsărea în zbor/ viața după moarte
Conexiunea umană universală conținută în atributul estetic makoto se regăsește și aici, ortodoxă ca însăși viața autorului:
Prinos pentru belșug/ sub icoana Fecioarei/ un mănunchi de spice
Să mai adăugăm un exemplu de makoto, atribut al universalității:
Pământul se-nvârte/ așteptând perseidele–/ veni-vor oare ?
Wabi-sabi, cea de a doua calitate estetică fundamentală în Japonia, se regăsește și ea în mai multe poeme din carte. Ea se definește prin acceptarea tranzienței și imperfecțiunii, wabi însemnând frumusețea lucrurilor asimetrice, iar sabi frumusețea lucrurilor vechi, îmbătrânite, mai generic spus, frumusețea tranzienței și impermanenței. Prima dată când am aflat de wabi-sabi mi-am amintit de clădirea primăriei din Bruxelles, cu mult admirata ei asimetrie.
Și iată cum se reflectă acest principiu în versurile transilvăneanului Moldovan:
Bastonul alb/ s-a oprit dintr-odată-/ groapă în astfalt
Sau, plăsmuirea senectuții, în frumusețea sufletească:
Doar o bătrână/ uitată de moarte/ îi dă obolul
Estetica suferinței asumate prin consolare se circumscrie și ea principiului wabi-sabi:
O simplă umbră/ urmând supusă câinele –/ cerșetorul orb
Yūgen, un al treilea principiu al esteticii nipone, tradus prin frumusețe misterioasă și contemplație pasivă, se regăsește subtil în poeme de genul:
Fâșii prelungi/ pe coaja de mesteacăn –/ furnici în șir indian
Reverberațiile eminesciene nu pot lipsi din această atmosferă yūgen:
Sub teiul secular/ din Grădina Copou/ tineri îndrăgostiți
În sfârșit, al patrulea principiu estetic pe care l-am amintit, shasei, însemnând descriere sau portretistică, este și el prezent, direct, amintind de poetul Masaoka Shiki, dar în același timp, prin limbaj, devoalând crezul creștin al lui Moldovan:
Lumină din lumină-/ luna luminând neaua/ sus, pe Muntele Fuji
Un asemenea haiku mă poartă cu imaginația spre fotografiile magice ale muntelui sacru cu perla lunii pe frunte.
Tot un peisaj, de data aceasta mai pământesc, este zugrăvit printr-o paralelă neviciată între două elemente ale naturii, în policromia lor:
Holda verde/ în amurgul purpuriu/ vălurind ușor
Pe lângă cele patru calități estetice nipone abordate, haijinul operează și cu instrumentarul poeziei românești, precum această inspirată paronomază:
Casă de vânzare-/ volbura acoperă/ firma fermei
Natural, autentic, fără ezoterismul de paradă al unor niponologi, Moldovan ne poartă cu versurile sale prin propria existență, clasându-și în penultimul capitol scrierile în funcție de anotimpuri, cu vorbe sezonale, kigo. Chiar și aici, îmbină peisajul natural cu natura umană:
Primăvară din nou –/ ghioceii de atunci/ s-au mutat la tâmple
Cum nimic nu este întâmplător, se cuvin două note biografice.
Prima ne trimite la un alt năsăudean, Dumitru Nistor (despre care am scris în cartea Români de roman în Japonia – 2020), cu cei sapte ani petrecuți în Japonia în timpul Primului Război Mondial. A doua notă, poate nu la fel de penetrantă, dar la fel de surprinzătoare, face trimitere la omonimul său, Vasile Moldovan (1824 - 1895), unul din prefecții legiunilor înființate de Avram Iancu, născut la o aruncătură de băț (60 km) de satul natal al maestrului de haiku. Undeva, în constelația esențelor, asemenea coincidențe au substratul lor tainic.
*
Credinţa şi ritualurile au avut un rol major în formarea mea – așa declarase autorul într-un interviu din anul 2007. Această mărturisire mă încurajează să închei cu o locuțiune de sorginte creștină, constatând cu satisfacție că poetul Vasile Moldovan s-a ostenit să fie vrednic de statutul autoasumat de discipol al lui Matsuo Bashō (1644-1694). Toată admirația pentru această strădanie și pentru finalitatea ei!
[2]Termenul haijin, însemnând maestru de haiku, folosit și în limba engleză, va fi acceptat cândva, probabil, și în dicționarul limbii române.
O carte de haiku deosebită
Valentin Nicolițov
Doamna Mirela Brăilean este de profesie biolog și a făcut cunoștință cu poemul haiku înn urmă cu patru ani. S-a atașat de spiritul acestui poem de sorginte niponă scriind până în prezent poeme interesante și frumoase, cu care a participat la mai multe concursuri de haiku. Cu timpul, poemele s-au adunat tot mai multe și s-a hotărât să le publice într-un volum. A ezitat ceva timp, gândindu-se dacă publicarea poemelor sale într-o carte nu ar părea cumva un gest de vanitate, dar nu a renunțat la tipărire, fiindcă a dorit să adune la un loc multele trăiri sufletești ce au îndemnat-o să scrie și a le face cunoscute și altora. În luna decembrie 2019, a debutat cu volumul Haihui pe dealuri.
Iată că acum ne aflăm în fața celei de a doua apariții editoriale, cartea Spunându-mi dorința dintr-o suflare.
An citit cu interes poemele ce alcătuiesc acest volum și m-am bucurat să descopăr o poetă cu o sensibilitate deosebită. Iar unele poeme haiku sunt și veritabile senryuri.
Poemele haiku.
Temele poemelor sale se aseamănă uneori, cum e și firesc, cu multe dintre cele abordate în haiku de poeții clasici japonezi.
Autoarea dă dovadă de o receptivitate maximă la tot ce o înconjoară.
Observăm că singurătatea este o stare dominantă a poetei fiindcă doar atunci când te izolezi de lume poți privi cu atenție în jur, dar și în adâncul din sufletul tău.
Astfel, într-o casă părăsită, într-o încăpere goală luminată seara doar de lună, poeta este cuprinsă de sentimente de singurătate, de tristețe și izolare (wabi, sabi) deosebit de puternice, negăsind pe nimeni în apropiere; doar într-o fereastră spartă mai există un singur păianjen:
Fereastra spartă –
un păianjen aninat
de colţul lunii
Contemplând natura toamna, cînd își pierde frunzele, o compară cu silueta mamei care a îmbătrânit și ea și parcă a devenit mai mică:
Zile de toamnă –
tot mai firavă parcă
și umbra mamei
Abordând o altă temă clasică poeta compară ceea ce este vechi cu ceea ce este nou în următorul poem, realizând o putere de sugestie deosebită:
Gardul putrezit –
cireșii din livadă
bătuți de floare
Într-un alt poem reușește să ne redea un tablou pictural sugestiv al căldurii insuportabile vara pe câmp, o arșiță ce nu poate fi stinsă cu nimic fiindcă fântâna are cumpăna stricată de multă vreme și nu mai are apă. Contrastul puternic apare aici între arșiță și lipsa apei sau chiar setea poetei. Parcă am privi un tablou al unui peisagist rus cunoscut:
Arșiță pe câmp –
crăpată până în vârf
umbra cumpenei
Când se odihnește după amiaza, doar pendula continuă să numere orele și minutele amintindu-i că timpul continuă să se scurgă fără oprire pentru noi toți:
Tihna amiezii –
numai ceasul cu pendul
nu-și ține limba
Unele poeme prezintă aspecte de pasteluri. Fiind foarte suggestive ele ne încântă totuși prin talentul poetic și finețea cu care este observată natura înconjurătoare. Chiar dacă spiritul haiku nu se întrevede aici aceste poeme prezintă, totuși, o frumusețe aparte și vi le menționăm:
Ploaie de vară –
câteva vrăbii se scaldă
într-un curcubeu
Îngheț peste iaz –
în copca tot mai mică
un pumn de stele
În casa înstrăinată a rămas pe un perete o singură icoană drept martoră a existenței unei persoane care și-a trăit viața acolo și s-a rugat la Maica Domnului- dar este de ajuns pentru a scrie un haiku memorabil:
Casa vândută –
uitată pe-un perete
icoana maicii
Multe aspecte din viața de zi cu zi, deși par banale, ascund sentimente mult mai adânci. Iată un moment tandru ce se petrece între două persoane, moment care ne-a atras atenția în mod plăcut:
Semne de dezgheț –
două mâini se încălzesc
într-o mănușă
Într-un alt moment al zilei, privind pierdută petalele de flori ce se duc în neant pe apele râului, gândurile i se întorc iarăși la suferința din suflet:
Petale pe râu –
semnătura de divorț
încă proaspătă
Există în această carte multe poeme fumoase care ne descoperă viața simplă a celor apropiați (părinți, bunici). Multe poeme sunt dedicate acestora. Bunica păstrează sub pernă o poză veche de-a bunicului, dispărut în urmă cu mai mulți ani, pe care o privește adesea cînd este singură:
Rugă de noapte –
o poză-ngălbenită
sub perna bunei
Existența anotimpurilor anului se observă cu ușurință în poemele sale, nu numai toamna, dar și primăvara, și gesturile oamenilor sunt prezentate aici cu discreție și înțelegere. Existența simplă a mamei care la apropierea toamnei își pregătește și ea hainele pentru anotimpul rece:
Lucrări de toamnă –
mama-şi peticeşte iar
paltonul cel vechi
A venit primăvara, iar bunicii simt fiorul reînnoirii naturii și caută să intre în ton cu ea. Iată câteva gesturi firești ale acestora în concordanță cu anotimpul:
Crângul iar verde –
bunicul își cănește
părul și barba
Prunii în floare –
buna nu-și mai ascunde
părul sub batic
Poemele senryu.
Multe poeme haiku prezintă o tentă de senryu. Spre deosebire de poemul haiku poemul senryu este mai simplu de scris fiindcă nu mai trebuie respectate toate regulile stricte ale haikuului, ci doar pe cele ale umorului, adică să ne producă un zâmbet și să ne destindă. Senryurile ne fac să zâmbim înțelegători cu natura umană fiindcă reprezintă niște ironii la adresa cicălelilor soțiilor, la comportamentul soților, la adresa bețivilor sau la comporta-mentul unor tineri la muncile câmpului.
Într-un astfel de senryu poeta compară bâzâitul albinelor cu bombănelile soțiilor, dar totuși bâzâitul albinelor din grădină îi pare mai greu de suportat :
Albine la flori –
bâzâitul nevestei
mai suportabil
Atitudinea unor soți față de soții în familie este bine cunoscută și poetei noastre:
Vecinul și-a luat
robot de bucătărie...
ieri s-a însurat
Într-un alt senryu poeta ne arată doar un covor de coji de semințe aruncate pe jos de bețivii crâșmei și astfel aceștia ne apar cam neciopliți:
Roadele muncii –
plin de floarea soarelui
în jurul crâșmei
Următorul poem spune o întregă poveste: se pare că la prima coasă unele codane sunt atrase de tinerii cosași prin fânețe:
La prima coasă
în părul codanelor
fire de iarbă
Când merge la vaccinare observă cu atenție comportamentul asistentelor:
Urmez la vaccin –
par destul de-nțepate
asistentele
Și tot acolo, este tratată de o soră medicală ce i se pare mai simpatică și se gândește că poate o va revedea:
Mă bagă-n boală
sora de la vaccinări –
aștept rapelul
*
Senzațiile ce te cuprind pe parcursul lecturii poemelor sunt de simplitate și de claritate. Este vorba despre categoria estetică karumi, despre firescul și ușurința cu care își scrie poemele. Din acest punct de vedere, cartea poate constitui un exemplu de redare a sentimentelor autoarei în relația ei cu viața și de implicare cu mediul în care trăiește. Nu lipsesc din carte nici atmosfera de melancolie și sentimentul de scurgere a timpului. Fără a face eforturi deosebite, autoarea reușește să respecte majoritatea cerințelor și regulilor exigente impuse haikuului, dar și să-și impună o amprentă originală. În plus se observă că spiritul haiku este o apariție constantă în poemele sale.
Poeta Mirela Brăilean este membră a Societății Române de Haiku. Prin această a doua carte autoarea confirmă pășirea cu dreptul în lumea poeților de haiku oferindu-ne o lectură deosebită. Citiți-o cu atenție pentru a descoperi frumusețea poemelor sale.
Imagine şi cuvânt în poezia lui Dan Doman
Vasile Moldovan
La sfârșitul anului 2021, Editura Societăţii Scriitorilor Români din Bucureşti a publicat o importantă carte de fotohaiku, sub semnătura poetului Dan Doman.
Dan Doman este unul dintre haijinii începutului de drum. A frecventat Cenaclul de haiku „Florin Vasiliu” din București încă de la înființarea acestuia. A colaborat, de asemenea, cu societățile de haiku din Constanța și Târgu-Mureș publicând în revistele acestora, Albatros, Orfeu și Bucurii efemere. Fire comunicativă, Dan Doman a promovat prietenia prin haiku, scriind și tipărind împreună cu alți poeți, Iulian Dămăcuș, Radu Patrichi, Elena Manta Ciubotariu, Ioan Găbudean, Sonia Cristina Coman, Nicolae Ștefănescu, Ecaterina Dărăban, mai multe plachete de poeme rengay. Înclin să cred că e cel mai prolific poet de poeme rengay din literatura română, el continuând să scrie şi azi solo rengay şi poeme în colaborare cu Olga Neagu, Cezar-Florin Ciobîcă şi, mărturisesc, chiar și cu mine!
La împlinirea vârstei de 70 de ani, poetul și-a făcut un cadou de zile mari, o carte de excepție, Vești de acasă /News from home, la Editura Societății Scriitorilor Români, carte de fotohaiku și alte poeme vizuale. E al patrulea său volum de acest fel, după O cărare prin ierburile toamnei /A path through the autumn grasses (2012), Noi și o stea / We and a lone star (2018), Urmele pașilor tăi /The traces of your footsteps (2020).
E meritul lui Dan Doman de a răspândi sintagma poeme vizuale, prin care se înțeleg acele creații în care imaginea și cuvântul contribuie deopotrivă la crearea emoției estetice. Imaginea și logosul se întrepătrund, formează un tot. Poetul se adresează văzului și auzului, picturii și muzicii, cuvântului și, prin intermediul său, gândirii. Cartea a fost scrisă în cei doi ani de recluziune pricinuiţi de pandemie. În vreme ce alți confrați nu au făcut decât să se jeluiască în această perioadă de mari frustrări, Dan Doman, având un comportament atletic, a străbătut munții ca geolog sau ca simplu turist și a consemnat cu pana sau cu obiectivul aparatului foto imagini de o mare frumusețe de pe tot cuprinsul românesc, dar mai ales din munți și păduri.
Cartea propriu-zisă e împărțită în stil japonez pe anotimpuri, începând cu Anul Nou, urmat de primăvară, vară, toamnă și iarnă.
Anul Nou se prezintă ca un spectacol grandios în aer liber, în care se îmbină aspectele reale cu cele fantastice. În programul de revelion, bunăoară, creasta muntelui e luminată de lună, iar anii îndepărtați ai copilăriei au renăscut, parcă, într-un bulgăre de nea. Totul are loc într-o atmosferă de curățenie, de puritate fizică și spirituală: curățenie de Crăciun – / ea șterge mai întâi norii / de pe geam.
curăţenie de Crăciun –
ea şterge mai întâi norii
de pe geam
Primăvara, la un moment dat, haikuul e prea strâmt pentru a putea cuprinde integral realitatea și atunci poetul recurge la fotogunsaku, gen alcătuit din fotografie, haiku și tanka, precum și la fotorengay. De asemenea, apelează din când în când la haikuuri descoperite în trilogia „Frații Jderi” de Mihail Sadoveanu, cărora le asociază fotografii misterioase: râu nevăzut / deasupra văii curge / o adiere lină sau crucile nopții – / curg neguri pe Prut / se-arată știma.
Crucile nopţii–
curg neguri pe Prut
se-arată ştima
Vara are zile nesfârşite, dar poetul compune şi noaptea fotohaiku: ultimul soare – / lunga zi de vară / încet dispare şi noapte de vară – / chiar şi în vis bătrânul / compune fotohaiku.
ultimul soare –
lunga zi de vară
încet dispare
În secvența Toamna autorul se înfățișează pe sine, ca poet și artist fotograf, în timp ce lucra la scrierea acestei cărți: munții în toamnă – / tu stai în izolare / compunând haiku și zi cu vânt – / „pozele ți-au ieșit cam strâmbe” / zice pictorul.
zi cu vânt –
“pozele ţi-au ieşit cam strîmbe“
zice pictorul
Iarna e surprinsă în esențe tari, precum acestea: liniște / în odaia copiilor – / afară ninge și prima ninsoare – / vara se ascunde / într-o frunză.
prima ninsoare–
vara se ascunde
într-o frunză
Cartea se încheie cu o amplă postfață care constă în interviul acordat de Dan Doman poetului Ioan Găbudean, despre haiku, fotohaiku și literatura pentru copii. E unul din textele reprezentative despre fotohaiku și scrieri similare, până în prezent doar regretatul Dumitru Radu şi Ion Codrescu au publicat ceva similar. Dan Doman ne mărturisește că acumulările sale de haiku au fost destul de lente până în 1996, când a debutat în volum și a câștigat premiul II la Ito En New Haiku, cel mai prestigios concurs internațional de haiku.
De fotografiat s-a apucat imediat după bacalaureat, când a primit în dar de la mama sa, şi ea poetă de haiku, Ecaterina Dărăban, un aparat foto. A activat ani îndelungați într-un fotoclub al geologilor. Din anii romantici ai tinereții a început să asocieze imaginea cu sunetul, compunând diaporame pe muzică de Vivaldi și Gershwin. După ce a exersat peste un deceniu fotohaikuul, Dan Doman consideră că „Într-un poem fotohaiku legătura dintre fotografie și text poate fi directă sau sugerată. Asocierea haikuurilor cu imagini, la fel ca a haikuurilor între ele, poate urma în mod liber aceleași principii care guvernează legarea versurilor în cazul poemelor renga.”.
Prin cele mai reușite fotohaikuuri, ca și prin regulile și principiile din interviul care încheie cartea, vești de acasă / news from home se constituie într-un mic manual de poetică. Tinerii autori de fotohaiku au ce învăța din reușita celor mai multe poeme, cât și din prezentarea succintă și clară a teoriei genului. Prin urmare, cartea de față rămâne o lucrare de referință, atât pentru Dan Doman, cât și pentru genul abordat, fotohaikuul, aflat încă destul de aproape de începuturile sale, la noi şi în lume.
Trei decenii în spirit haiku
Prezentare de Dorian Obreja
Editura Societăţii Scriitorilor Români a scos de sub tipar, chiar la debutul acestui an, sub semnătura lui Valentin Nicoliţov, volumul mai mult decât sugestiv intitulat Trei decenii în spirit haiku.
Debutând, în spaţiul literaturii, la vârsta maturităţii, Valentin Nicoliţov a reuşit performanţa ca, în doar două decenii, să devină autorul a 21 de cărţi, abordând actul creaţiei cu firească maturitate, dar şi cu, aş spune, tinerească aplecare către diversitate, întrucât nu se limitează în a scrie doar poezie clasică, proză scurtă ori romane, ci s-a lăsat atras şi de ceea ce constituie subiectul cărţii căreia îi sunt dedicate aceste rânduri, anume poemul haiku, ce a devenit, în cele din urmă, iubirea sa majoră. În zona acestuia ajunge să performeze la nivel internaţional - amintesc doar că românii prezenţi în cele câteva antologii mondiale de gen pot fi număraţi pe degetele unei singure mâini, iar Valentin Nicoliţov este mereu printre ei. Şi aş mai sublinia un lucru important: cu certitudine, numărul volumelor tipărite de autor ar fi fost mult mai mare, dacă, dând dovadă de generozitate şi constantă implicare, el nu ar fi ales calea de a fi un ferment, un catalizator, organizând domeniul şi manifestări dedicate acestuia, îndrumând pe nou-veniţi şi antologând, mediatizând realizările autohtone peste hotare şi contribuind, de multe ori decisiv, la clasarea haikuului românesc în contextul globalizării tot mai accentuate ale unui fel de exprimare lirică specifică mai demult numai practicanţilor ei din Ţara Soarelui Răsare.
Pionier sau veteran (cum preferaţi a-i spune) al acestui gen în ţara noastră, autorul este nu doar haijin (aceasta este denumirea pentru scriitorii din domeniul amintit), ci şi preşedintele Societăţii Române de Haiku şi redactor şef al Revistei Haiku.
Dacă, în 2010, el realiza „doar” o antologie de poeme de gen, subintitulată „20 de ani de haiku”, experienţa acumulată l-a determinat ca, în acest an, să construiască o lucrare mult mai elaborată şi mai sugestivă, sintetizând, elocvent, trei decade, nu doar de istorie, ci, aşa cum este subliniat şi în titlu, de spirit haiku.
Cele peste 250 de pagini ale cărţii sunt substanţiale şi acoperă remarcabil intervalul de timp menţionat, în cinci capitole, dintre care amintesc „Interviuri, mese rotunde, convorbiri”, „Antologii de poezie niponă”, „Note de lectură, prezentări de cărţi”, şi „Analize. Cum scriem haiku?”. Volumul este, în acelaşi timp, scris cu artă, bine organizat şi, mai presus de toate, extrem de util, constituind o pagină memorabilă din perioada de început a unui gen, cândva considerat exotic, actualmente adoptat şi practicat de mulţi autori din ţara noastră. O altă personalitate de primă importanţă în domeniu, anume domnul Vasile Moldovan, prefaţator al cărţii, o defineşte, simplu, dar foarte adecvat, ca fiind „un îndreptar preţios cititorilor români pentru cunoaşterea problemelor fenomenului haiku în România”.
Din primul capitol aş extrage un fragment de dialog dintre ieşeanul Marius Chelaru (şi el haijin cu performanţe internaţionale, dar şi avizat comentator al genului) şi Valentin Nicoliţov.
M.C:- ,,...mulţi spun că, în mod natural, dată fiind provenienţa şi ce înseamnă haiku, este un fenomen dacă nu marginal, atunci de nişă”...
V.N: ,,În România, poemul haiku, deşi s-a dezvoltat foarte mult în ultimele decenii, fiind cunoscuţi astăzi peste 300 de poeţi, continuă să fie destul de puţin cunoscut în marea masă a cititorilor de poezie, iar critica literară nu-i acordă atenţia ce i s-ar cuveni din cauză că nu este suficient de pregătită să-l cunoască.”. De amintit şi interviurile dintre autor şi haijini străini consacraţi, din Franţa, SUA, Canada, Suedia, intervenţiile lui Valentin Nicoliţov la Sofia ori Parma.
Partea a doua cuprinde consideraţii (dar şi exemple, ceea ce vine să întregească în mod fericit demersul) despre antologii de haiku realizate în România, despre antologia româno-franceză şi cele româno-americane), antologii de tanka, senryu, haibun. Citez, de aici, câteva poeme haiku de iubire:
Când te-am văzut
m-a luat un frig suav
de stea căzătoare (Nichita Stănescu);
Degetele mele coboară
înfiorate pe gâtul tău lung
ca pe o scară de incendiu (Gheorghe Tomozei)
Frumoasa la scaldă
râul încetinindu-şi
curgerea (Florin Grigoriu).
Apus de soare
la plecare umbra ta
ar mai rămâne (Valentin Nicolițov)
Din capitolul al treilea sunt de remarcat însemnările lui Vasile Moldovan şi Constantin Mihail Popescu despre Valentin Nicoliţov, ale lui Valentin Nicoliţov despre Vasile Moldovan, Radu Serban, Ana Drobot, Valentin Busuioc si alti poeti din România, despre Alain Kervern și Jean Antonini (Franţa), Ban’ya Natsuishi (Japonia) precum și notele de lectură semnate de poeta Doreen King (Marea Britanie).
A patra secţiune a volumului se înscrie în cea mai mare măsură sub semnul pledoariei „despre frumuseţea haikuului”, abordând şi problemele actuale ale genului (printre care, nu în ultimul rând, „inspiraţia/copierea” de la alţi autori), practica lui în ţara noastră, culminând cu ceea ce poate fi considerat un pe cât de succint, pe atât de dens „manual” despre „cum scriem haiku” – de o utilitate indiscutabilă.
Ultimul capitol configurează, convingător, profilul complex şi activitatea prodigioasă a autorului.
În totul, Trei decenii în spirit haiku se dovedeşte a fi o carte care nu trebuie să lipsească din nicio bibliotecă, fie că aceasta este a unui iubitor al genului şi istoriei sale în ţara noastră, fie, cu atât mai mult, că aparţine cuiva dornic să înveţe şi să-şi orienteze talentul şi strădania către creşterea (nu doar cantitativă!) a amintitului număr de autori de la 300, la 400 sau chiar 500. E un demers reuşit, pentru care autorul merită aprecieri şi recunoştinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu