Ca şi poemul într-un vers românesc poemul haiku este unul dintre cele mai mici care există, compus de obicei din 17 silabe (5-7-5), care conţine o referinţă despre natură (kigo) şi o cezură (kireji), după primul sau al doilea vers. Miracolul poemului haiku vine din concizia sa, spunând multe în cuvinte puţine. Libertatea de formă şi cea de fond se aliază în haiku pentru a obţine o poezie pură a momentului. Haiku-ul cultivă inteligenţa şi sensibilitatea fiecărui cititor reprezentând un adevărat moment de libertate pentru spirit. Poeţii români de haiku au talent, ei transferă vitalitatea lor, un adevărat lirism, o melancolie specifică în domeniul poeziei haiku. Descoperind, pe măsură ce aflau tehnica haiku, o nouă formă de exprimare, românii au descoperit o altă cultură, cu un alt mod de gândire. Totodată, pe măsură ce tot mai mulţi poeţi s-au familiarizat cu scrierea poemului haiku, au apărut, inevitabil, mai multe întrebări: Poemele pe care le scriau erau haiku-uri veritabile? Puteau renunţa la kigo ? Se poate scrie haiku la comandă ? Ce rol are critica de haiku la noi ? Care sunt dificultăţile pentru traducătorii de haiku? Există o pedagogie haiku, un mod de a învăţa să scrii haiku din copilărie, de la ce vârstă se poate practica haiku-ul ? Ce deosebiri există între haiku-ul clasic şi cel modern ?
Acestea sunt întrebări care animă şi mişcarea haiku din România. La câteva dintre ele vom încerca să dăm un răspuns în acest material.
Care este structura unui poem haiku?
Se presupune că poetul budist Yamazaki Sokan (1464-1552) a compus primul tristih ce va fi denumit mai târziu haiku, că Matsuo Basho (1644-1694) i-a dat strălucire exprimând teme universale în imagini simple, preluând din filozofia zen calea eleganţei (fuga no-michi) şi transformând un gen uşor, comic, uneori frivol, într-un gen major. Efortul său a fost apoi continuat de Buson (1714-1781) şi de următorii poeţi, dar denumirea de haiku a fost stabilită abia de Masaoka Shiki, la începutul secolului XX, care a arătat că prima strofă, hokku, din poezia renga şi haikai-no-renga trebuie salvată datorită calităţii sale literare, fiind compusă în exclusivitate de un maestru. Astfel, din opera lui Matsuo Basho şi a celorlalţi poeţi care i-au urmat, s-au salvat câteva mii de capete de renga, texte recuperate într-o altă viziune asupra poeziei, fiind denumite ulterior haiku.
Majoritatea autorilor cunoscuţi de noi sunt de acord că un haiku trebuie să respecte următoarele reguli:
-Reguli clasice de prozodie -17 silabe dispuse în trei versuri, după regula 5/7/5.
-Reguli structurale (kigo, kireji şi triada loc-timp-subiect, adică unde-când-cine?)
-Reguli estetice care guvernează spiritul haiku pe baza unor categorii estetice importante (fueki/ryuko-etern/efemer, karumi-simplitate, sabi-tristeţe în singurătate, wabi-frumuseţe austeră, aware-stare de bucurie, mono no aware-patosul lucrurilor etc). Nu mai insist, le cunoaştem cu toţii, trebuie doar aplicate consecvent, fiindcă fără aplicarea lor nu există poem haiku adevărat.
Maeştrii japonezi menţionează câteva principii de alcătuire a unui haiku: orice cuvânt folosit să nu poată fi înlocuit, limbajul să fie ambiguu pentru a lăsa loc puterii de sugestie, versurile să aibă un aspect discret, nu prea vii, gândurile să fie reliefate cu fineţe, să se păstreze atmosfera de mister etc.
În legătură cu regulile estetice aş aminti cele două exemple clasice de micropoem ale lui Matsuo Basho care au avut o influenţă covârşitoare şi asupra poeţilor noştri.
Primul exemplu:
Pe înserat/un corb/pe creanga uscată//
Două substantive, nici un verb, însă întâlnim mai multe elemente simbol: Corbul-înţelepciunea de-o viaţă, Creanga uscată- semnul trecerii timpului, Înserarea-momentul de cumpănă dintre zi şi noapte. Deşi corbul pare înţepenit în liniştea asfinţitului, prin forţa de sugestie a elementelor utilizate autorul ne arată că se întâmplă ceva în acest poem: a mai trecut o zi, încă un anotimp, este chiar viaţa noastră care trece clipă de clipă.
Al doilea exemplu:
Vechiul iaz-/o broască sare/zgomotul apei//
Universul are aici două componente distincte, dar opuse: vechiul iaz-fueki, care reprezintă eternul, locul neschimbat, iar săritura broaştei- ryuko, efemerul, clipa trecătoare care sparge liniştea dinainte, strică echilibrul. Acest poem a generat o efervescenţă creatoare printre toţi poeţii de haiku care şi-au ales broasca drept simbol, ba chiar au fost scrise numeroase studii în diferite ţări nejaponeze despre modul cum a fost abordat acest subiect în spirit haiku. La noi, deşi mulţi poeţi au scris poeme despre broască, aş aminti doar un poem al lui Eduard Ţară (În urma broaştei/un plescăit în noapte-/şi luna ţăndări), care prezintă, pe lângă zgomotul apei, o imagine vizuală suplimentară, oglinda lacului care se sparge în ţăndări, şi această imagine o completează în mod fericit pe cea auditivă (plescăitul). Poemul a fost premiat şi peste hotare.
Suichi Kato, autorul unei istorii a literaturii japoneze în trei volume care ne-a vizitat ţara cu ocazia lansării cărţii a expus o părere clară despre cum trebuie scris poemul haiku. Poemul trebuie să fie raportat la clipa prezentă, fiindcă timpul istoric este o sumă de clipe prezente ce fac parte din timpul absolut. Singura realitate tangibilă este clipa imediată, viaţa aşa cum este ea, familia, prietenii. Contează doar clipa prezentă pe care o trăim, haiku-ul este un poem al clipei. Poeţii nejaponezi trebuie să scrie despre existenţa lor reală în oraşele occidentale şi nu să imite poeţii clasici din Japonia pentru a scrie un haiku de calitate.
Practica haiku creşte sensibilitate fiecăruia, îi accentuează sentimentul de tandreţe care este un sentiment dulce, de simplitate şi înţelepciune misterioasă, ce acordă atenţie fiinţelor cele mai umile, păsărilor, florilor, insectelor. Filozofia Zen, care proclamă iubirea de toţi şi de toate, toleranţa, solidaritatea cu cei de lângă tine, îşi găseşte o expresie strălucită în haiku, un poem simplu, dar profund, un exerciţiu spiritual pentru inimile sensibile, un răgaz acordat liniştii, farmecului, misterului din fiecare clipă, eternităţii, care îţi dă şansa ca în trei versuri să afli şi să înţegi atât de multe.
Putem desprinde haiku-ul de natură, de anotimpuri?
Părerile sunt împărţite. Japonezii, care au o sensibilitate dusă la extrem, sunt şi acum mari iubitori de natură, tineri sau bătrâni, bogati sau săraci, orice fenomen natural îi impresionează în mod deosebit: Fac picnic-uri sau organizează excursii tematice pentru a admira plantaţiile cu cireşi înfloriţi, stau noaptea pe malurile râurilor aşteptând să apară licuricii, se plimbă cu barca seara ca să vadă cum răsare luna plină şi cum se oglindeşte în apa lacului, admiră pădurile toamna când frunzele capătă nebănuite culori, sau îşi cumpără de la piaţă o mică colivie din pai de orez ce conţine un greiere şi-l duc acasă pentru a-l asculta seara cântând pe balcon. În concluzie, atât poetii japonezi cât şi cei occidentali sau americani, nu renunţă prea uşor la kigo (unii chiar mai fac liste cu kigo pentru poeţii din mai multe ţări sau folosesc unele asocieri sezonale, preluate din almanahul poetic japoez “saijiki”). Mai nou, în urma dezbaterilor la colocviile mondiale de haiku de la Brest din 1998 şi de la Tokyo din 1999, dar şi de la conferinţele mondiale de haiku ale World Haiku Association din perioada 2005-2011, la care au participat şi poeţi români, s-a stabilit de comun acord ca poeţii care vor să renunţe la kigo să poată folosi unele cuvinte cheie care pot face poemul haiku mai uşor adaptabil la orice limbă europeană. Se vorbeste tot mai mult despre modernizarea haiku-ului arătând faptul că poetul modern nu mai are timp să admire natura, trecerea anotimpurilor, cârdurile de cocori ci trăieşte în ritmul trepidant din marile oraşe şi trebuie să scrie despre realitatea din jurul său. Acest lucru este posibil numai dacă va respecta regulile estetice ale poemului haiku care generează spiritul haiku şi asigură o putere de sugestie deosebită, altfel va scrie o banalitate în 17 silabe.
Acestea sunt întrebări care animă şi mişcarea haiku din România. La câteva dintre ele vom încerca să dăm un răspuns în acest material.
Care este structura unui poem haiku?
Se presupune că poetul budist Yamazaki Sokan (1464-1552) a compus primul tristih ce va fi denumit mai târziu haiku, că Matsuo Basho (1644-1694) i-a dat strălucire exprimând teme universale în imagini simple, preluând din filozofia zen calea eleganţei (fuga no-michi) şi transformând un gen uşor, comic, uneori frivol, într-un gen major. Efortul său a fost apoi continuat de Buson (1714-1781) şi de următorii poeţi, dar denumirea de haiku a fost stabilită abia de Masaoka Shiki, la începutul secolului XX, care a arătat că prima strofă, hokku, din poezia renga şi haikai-no-renga trebuie salvată datorită calităţii sale literare, fiind compusă în exclusivitate de un maestru. Astfel, din opera lui Matsuo Basho şi a celorlalţi poeţi care i-au urmat, s-au salvat câteva mii de capete de renga, texte recuperate într-o altă viziune asupra poeziei, fiind denumite ulterior haiku.
Majoritatea autorilor cunoscuţi de noi sunt de acord că un haiku trebuie să respecte următoarele reguli:
-Reguli clasice de prozodie -17 silabe dispuse în trei versuri, după regula 5/7/5.
-Reguli structurale (kigo, kireji şi triada loc-timp-subiect, adică unde-când-cine?)
-Reguli estetice care guvernează spiritul haiku pe baza unor categorii estetice importante (fueki/ryuko-etern/efemer, karumi-simplitate, sabi-tristeţe în singurătate, wabi-frumuseţe austeră, aware-stare de bucurie, mono no aware-patosul lucrurilor etc). Nu mai insist, le cunoaştem cu toţii, trebuie doar aplicate consecvent, fiindcă fără aplicarea lor nu există poem haiku adevărat.
Maeştrii japonezi menţionează câteva principii de alcătuire a unui haiku: orice cuvânt folosit să nu poată fi înlocuit, limbajul să fie ambiguu pentru a lăsa loc puterii de sugestie, versurile să aibă un aspect discret, nu prea vii, gândurile să fie reliefate cu fineţe, să se păstreze atmosfera de mister etc.
În legătură cu regulile estetice aş aminti cele două exemple clasice de micropoem ale lui Matsuo Basho care au avut o influenţă covârşitoare şi asupra poeţilor noştri.
Primul exemplu:
Pe înserat/un corb/pe creanga uscată//
Două substantive, nici un verb, însă întâlnim mai multe elemente simbol: Corbul-înţelepciunea de-o viaţă, Creanga uscată- semnul trecerii timpului, Înserarea-momentul de cumpănă dintre zi şi noapte. Deşi corbul pare înţepenit în liniştea asfinţitului, prin forţa de sugestie a elementelor utilizate autorul ne arată că se întâmplă ceva în acest poem: a mai trecut o zi, încă un anotimp, este chiar viaţa noastră care trece clipă de clipă.
Al doilea exemplu:
Vechiul iaz-/o broască sare/zgomotul apei//
Universul are aici două componente distincte, dar opuse: vechiul iaz-fueki, care reprezintă eternul, locul neschimbat, iar săritura broaştei- ryuko, efemerul, clipa trecătoare care sparge liniştea dinainte, strică echilibrul. Acest poem a generat o efervescenţă creatoare printre toţi poeţii de haiku care şi-au ales broasca drept simbol, ba chiar au fost scrise numeroase studii în diferite ţări nejaponeze despre modul cum a fost abordat acest subiect în spirit haiku. La noi, deşi mulţi poeţi au scris poeme despre broască, aş aminti doar un poem al lui Eduard Ţară (În urma broaştei/un plescăit în noapte-/şi luna ţăndări), care prezintă, pe lângă zgomotul apei, o imagine vizuală suplimentară, oglinda lacului care se sparge în ţăndări, şi această imagine o completează în mod fericit pe cea auditivă (plescăitul). Poemul a fost premiat şi peste hotare.
Suichi Kato, autorul unei istorii a literaturii japoneze în trei volume care ne-a vizitat ţara cu ocazia lansării cărţii a expus o părere clară despre cum trebuie scris poemul haiku. Poemul trebuie să fie raportat la clipa prezentă, fiindcă timpul istoric este o sumă de clipe prezente ce fac parte din timpul absolut. Singura realitate tangibilă este clipa imediată, viaţa aşa cum este ea, familia, prietenii. Contează doar clipa prezentă pe care o trăim, haiku-ul este un poem al clipei. Poeţii nejaponezi trebuie să scrie despre existenţa lor reală în oraşele occidentale şi nu să imite poeţii clasici din Japonia pentru a scrie un haiku de calitate.
Practica haiku creşte sensibilitate fiecăruia, îi accentuează sentimentul de tandreţe care este un sentiment dulce, de simplitate şi înţelepciune misterioasă, ce acordă atenţie fiinţelor cele mai umile, păsărilor, florilor, insectelor. Filozofia Zen, care proclamă iubirea de toţi şi de toate, toleranţa, solidaritatea cu cei de lângă tine, îşi găseşte o expresie strălucită în haiku, un poem simplu, dar profund, un exerciţiu spiritual pentru inimile sensibile, un răgaz acordat liniştii, farmecului, misterului din fiecare clipă, eternităţii, care îţi dă şansa ca în trei versuri să afli şi să înţegi atât de multe.
Putem desprinde haiku-ul de natură, de anotimpuri?
Părerile sunt împărţite. Japonezii, care au o sensibilitate dusă la extrem, sunt şi acum mari iubitori de natură, tineri sau bătrâni, bogati sau săraci, orice fenomen natural îi impresionează în mod deosebit: Fac picnic-uri sau organizează excursii tematice pentru a admira plantaţiile cu cireşi înfloriţi, stau noaptea pe malurile râurilor aşteptând să apară licuricii, se plimbă cu barca seara ca să vadă cum răsare luna plină şi cum se oglindeşte în apa lacului, admiră pădurile toamna când frunzele capătă nebănuite culori, sau îşi cumpără de la piaţă o mică colivie din pai de orez ce conţine un greiere şi-l duc acasă pentru a-l asculta seara cântând pe balcon. În concluzie, atât poetii japonezi cât şi cei occidentali sau americani, nu renunţă prea uşor la kigo (unii chiar mai fac liste cu kigo pentru poeţii din mai multe ţări sau folosesc unele asocieri sezonale, preluate din almanahul poetic japoez “saijiki”). Mai nou, în urma dezbaterilor la colocviile mondiale de haiku de la Brest din 1998 şi de la Tokyo din 1999, dar şi de la conferinţele mondiale de haiku ale World Haiku Association din perioada 2005-2011, la care au participat şi poeţi români, s-a stabilit de comun acord ca poeţii care vor să renunţe la kigo să poată folosi unele cuvinte cheie care pot face poemul haiku mai uşor adaptabil la orice limbă europeană. Se vorbeste tot mai mult despre modernizarea haiku-ului arătând faptul că poetul modern nu mai are timp să admire natura, trecerea anotimpurilor, cârdurile de cocori ci trăieşte în ritmul trepidant din marile oraşe şi trebuie să scrie despre realitatea din jurul său. Acest lucru este posibil numai dacă va respecta regulile estetice ale poemului haiku care generează spiritul haiku şi asigură o putere de sugestie deosebită, altfel va scrie o banalitate în 17 silabe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu