Anastasia DUMITRU
În eseul de faţă ne propunem să identificăm doar câteva
repere, să găsim câteva interferenţe lirice, o punte între două culturi: cea
niponă şi română. ,,Poezia japoneză este altceva decât cea europeană: alte
structuri, altă istorie”, susţine N. Manolescu în prefaţa Istoriei
literaturii japoneze (de la origini până în prezent), scrise de Shūichi
Katō).[1] Deşi
cunoscutul critic român recunoaşte diferenţele dintre cele două culturi, afirmă
că ,,lirismul este universal” şi mărturiseşte că ar fi dorit să intituleze
prefaţa Japonia mea.
Printre
particularităţile poeziei nipone, menţionate la începutul cărţii lui Shūichi
Shuichi Katō, sunt: simplitatea şi lirismul. Întreaga poezie lirică se
constituie ,,într-o grafie a sentimentului…Japonezul îşi desenează stările
sufleteşti în raport cu peisajul. Formula lui Amiel – peisaj, stare de
suflet – e valabilă pentru poezia japoneză ca pentru nici o alta”,
consideră N. Manolescu, recunoscând paradoxul acestei lirici. ,,Sofisticarea
(japonezul este sofisticat) capătă forma maximei simplităţi. Dar sub aparenţa de
naturaleţe, este de exemplu la Sōseki, o fineţe laborioasă, o minuţie a
cernerii cuvintelor, o dramatică înfruntare a limitelor expresiei.”[2]
Cu toate că este o
distanţă mare între literatura română şi cea japoneză, iar punţile sunt
fragile, în pofida aparenţelor, aceste punţi permit trecerea de la o literatură
la alta, ba mai mult, creează treptat o ciudată impresie de familiaritate. N.
Manolescu, un mare iubitor al civilizaţiei lemnului, aşa cum se confesează şi
în cărţile autobiografice Viaţă şi cărţi, şi în prefaţa Istoriei
literaturii japoneze, relatează o experienţă personală.
Criticul găseşte similitudini şi constată că bisericile de lemn din Maramureş
ori incinta mănăstirii Neamţ se aseamănă cu templele budiste pe care le-a
vizitat în Japonia şi care l-au făcut să se simtă ca acasă. ,,Civilizaţia
lemnului leagă peste timp şi spaţiu, România de Japonia. Descoperi aerul de
efemeritate: lemnul nu durează. Budismul Zen şi ortodoxia au creat deopotrivă
călugări, schimnici, pustnici şi asceţi. Societatea se opreşte la poarta
templului sau a schitului.”[3] În aceeaşi prefaţă, N.
Manolescu îşi aminteşte că japonezii finanţează reparaţia unor biserici
moldave. Cel mai frumos album de arhitectură bisericească românească a fost
editat la Tokio.
Occidentalii
sunt tot mai atraşi de literaturile extraeuropene. Identitatea o regăsim prin
raportare la alteritate. M. Eliade şi-a propus să universalizeze perspectiva
culturală românească. Printre primii interesaţi de civilizaţiile orientale au
fost şi M.Eminescu, B.P.Hasdeu, V.
Pârvan, L. Blaga, C. Brâncuşi, apoi etnologii, vizionarii.
Literatura
japoneză are o istorie de aproape două milenii. Deşi primele opere au fost
puternic influenţate de literatura chineză, Japonia şi-a dezvoltat în scurt timp o literatură proprie. Shuichi Katō enumeră
cinci factori de bază care diferenţiază literaturile: rolul lor în ansamblul
culturii, forma dezvoltării ei istorice, limba şi scrierea, contextul social şi
concepţia proprie despre lume.
Aminteam că aparent, nu am
identifica elemente comune: literatura japoneză are o tradiţie scrisă, iar cea
română are la bază o literatură populară; literatura niponă are diferenţe
lingvistice şi culturale extrem de variate, cuvintele şi expresiile japoneze nu
sunt uşor de tradus etc. Literatura orală şi obiectele populare româneşti,
toposul sacru al bisericilor noastre sau al templelor budiste, viziunea asupra
lumii, sensibilitatea în legătură cu elementele naturii, ale florii de cireş
pentru niponi, ale frunzei verzi sau ale florii de măr pentru români. Numeroase legături putem găsi
între filosofia Zen şi cea populară românească, referitoare la divinitate ori
la legea nescrisă a ospitalităţii.
Hajime Nakamura, prof. univ. din
Tokio, în cartea Orient şi Occident. O istorie comparată a ideilor (Ed.
Humanitas, 1997), concluzionează ,,Deşi există multe deosebiri, numeroase
paralele sunt totuşi destul de evidente. Trăsăturile comune reflectă căi de
gândire şi reguli comune.”[4] Hajime Nakamura îşi
construieşte argumentaţia pornind de la teoria lui Nicolaus Cusanus coincidetia
oppositorum, pe care a dezvoltat-o şi M. Eliade. Conform acestei concepţii,
individualul este identic cu universalul, cu esenţa divină. Dumnezeu este
unitatea tuturor contrariilor, coincidentia oppositorum. Dumnezeu este
cel mai mare (maximum) şi în acelaşi timp cel mai mic (minimum). ,,În el
contrariile nu sunt două esenţe, ci una singură,”[5] susţine autorul cărţii
Orient şi Occident.
Haikuul are la bază tocmai paradoxul,
izvorât din unirea contrariilor. Dacă Uddālaka susţine că principiul ultim al
universului este Fiinţa, văzută ca adevăratul principiu spiritual, filosofia baladei
Mioriţa este aceeaşi: rezolvarea situaţiei antitetice prin identificarea
esenţei. Uddālaka continuă: În timpul somnului adânc şi la moarte, toate
făpturile pătrund în Fiinţă; ele ajung la unitate şi nu-şi dau seama că pătrund
în Fiinţă.
Gânditorii Upanişadelor au o înclinaţie metafizică către Unitate, la fel şi
mentalitatea ciobănaşului moldovean din capodopera populară este simplă, dar
esenţială. Dacă ar fi să analizăm rostul tăcerii în Mioriţa sau în
literaturile orientale, atunci am găsi multe similitudini. ,,Cei ce vorbesc
nimic nu ştiu;/ Cei ce ştiu sunt tăcuţi”, scrie poetul Bai Juyi despre Lao,
citat în cartea Orient şi Occident.[6] Dorinţa baciului moldovean
este ,,Să nu le spui lor” – necuvântul face parte din misterele ritului
iniţierii şi ale iniţiatului, iar Bashō, practicianul ascetismului artistic,
scrie în 1689 ,,Vorbe-vorbe/ buze-n-vineţite:/ vânt de toamnă” sau
,,Tăce-e-re-e/ stâncile străpunse de/ cântec de greier.”[7] În multe alte poeme
identificăm corelaţia dintre linişte şi cântecul greierului. De exemplu,
haikuul citat de Aldous Huxley este sugestiv: ,,E-atâta tăcere,/ Glasul
greierului/ Pătrunde-n/ Stâncă,”[8] pentru a înţelege opoziţia
dintre plin şi gol sau pentru a pricepe teoria lui Nicolaus Cusanus privind coincidentia
oppositorum. ,,Nu vorbele, tăcerea dă cuvântului glas”, scrie în Arta
poetică I. Pillat, iar pentru L. Blaga, ,,cuvântul este o rană a tăcerii”,
pentru ,,necuvânt” pledează şi N. Stănescu.
Renumitele versuri ale perioadei Edo
(1600-1868), scrise de maeştri precum Matsuo Bashō, Yosa Buson şi Kobayashi Issa, sunt, în general, cunoscute sub denumirea de Hokku şi
toate îndeamnă la armonia dintre micro şi macrocosmos. ,,Dacă te concentrezi
asupra propriilor emoţii şi dacă le pui în armonie cu ceea ce te înconjoară,
esenţa propriului tău spirit şi a propriei tale inimi devin haikai”[9], afirma Sanzōshi. Baciul
moldovean a găsit calea de a ieşi din conflict, a identificat Supraeul, ca semn
al reintegrării în Marele Tot. Absolutul este ,,Rânduitorul Lăuntric,
nemuritorul, Sinele tău. Orice altceva este durere”, este scris în Brhad.-Up,
III, 7, 3.[10] A atinge sinele, supraeul
înseamnă a ieşi din diversitate şi a intui Sacrul.
Conform teoriei lui Paul Diel,
supraconştientul este evolutiv, el se manifestă prin tendinţa de ordonare a
ansamblului funcţiilor psihice, de armonizare şi de legalizare a acestora.
Supraconştientul are funcţie imaginativă şi simbolică şi este posibil prin
efort introspectiv spiritualizat, supus controlului conştient.[11] Cunoaşterea Sinelui suprem
sau a Supraeului este fericirea supremă a omului, iar faptul de a fi separat de
Sine fără a-l cunoaşte era considerat o suferinţă. ,,Îl ştii tu pe Rânduitorul
Lăuntric ce rânduieşte dinăuntru lumea aceasta, lumea cealaltă şi toate
fiinţele, astfel încât ele se mişcă precum o marionetă…”.(Brhad.-Up,
III, 7, 1). Acesta este punctul de convergenţă între mentalitatea ciobanului
mioritic şi a înţeleptului oriental. Versul ,,De-o fi să mor” nu
sugerează resemnarea, ci acceptarea şi iluminarea, armonia dintre Rânduitorului
Lăuntric şi Supraeu. Platon şi Aristotel ne îndeamnă să contemplăm”, ne
aminteşte cercetătorul nipon Hajime Nakamura.[12] Lipsa de acţiune a eroului
mioritic nu are altă explicaţie decât o mentalitate orientală, orientată spre
divinitate. ,,Nu hotărî nimic în ce te priveşte. Lasă lucrurile să fie ce sunt,
mişcă-te ca apa, stai liniştit ca oglinda, răspunde ca ecoul, treci repede ca
nonexistentul şi fii la fel de tăcut ca puritatea… Să devii albia lumii”.[13] Practicile meditative se
săvârşeau în solitudine pentru că exista credinţa că o persoană, când este
total ruptă de lumea exterioară, dobândeşte un anumit grad de sfinţenie.
Chiar dacă noţiunea de dor este
intraductibilă, unele poeme nipone pornesc de la o tristeţe metafizică,
izvorâtă din nostalgia trecerii vieţii. Poeziile din antologia Kōkinshū
(o capodoperă a literaturii nipone) au la bază nostalgia: ,,Trec anii -/ M-a
ajuns bătrâneţea/ Dar încă, privind câte-o floare/ Uit de tot şi de toate.”[14] Pe de altă parte, ambele
popoare şi-au găsit o cale mai uşoară de a-şi îneca amarul. ,,Decât să-ţi tot
faci/ Nenumărate griji ce/ Nu-ţi sunt de folos/ Mai bine sorbi o cupă/ De sake
nedistilat.”[15] Dacă niponul cântă Laude cupei de
sake, românul aduce laude paharului cu vin sau cu pălincă. In vino
veritas, spune latinul, ,,fundul paharului adevăr grăieşte”, zice românul,
iar japonezul scrie: ,,Un lucru mult râvnit/ Și de străvechii şapte/
Bărbaţii preaînţelepţi/ a fost din străvechime/ Băutura de sake.”[16]
De asemenea, umorul, buna dispoziţie
din snoavele, cimiliturile sau strigăturile românului sunt comune cu cele ale
niponului, care trimitea bilete de dragoste pentru a-şi impresiona iubita.
Umorul negru occidental îl întâlnim şi la Ariwara no Narihira: ,,De
multă vreme/ Despre ultimul drum fără bani/ Aştept să mi se spună ceva/ Pe
ultimii i-am dat ieri/ Preotului care citeşte Sūtra.”[17] Multe istorioare comice sunt
similare snoavelor româneşti. Iată o povestioară inclusă în Istoriei
literaturii japoneze ,,Un om se duce la un templu. Întrebă de preot şi i se
spune că nu e acolo. Vede un alt preot jumulind o gâscă. Confuz, preotul îi
spune că dacă o jumuleşte şi pune penele în pernă, aceasta îi va face bine la
gută. Nefiind obişnuit să facă asta, jumulitul merge greu. ,,Aaa, e chiar uşor.
Dă-mi-o mie!” îi spune omul preotului şi o jumuleşte, dându-i preotului penele.
Îi zice la repezeală: ,,Atunci, de rest n-ai nevoie”. Şi pleacă cu pasărea
acasă, fericit.”[18] Chiar dacă în literatura
niponă nu există numele de Păcală şi Tândală, japonezul îl are pe eroul său, pe
Tarōkaja, pus pe şotii. Omul de rând este mai ager decât preotul, copiii sunt
mai ageri decât părinţii etc. Literatura niponă are balade sau sekkyōbushi,
care erau acompaniate cu instrumente tradiţionale. Sekkyōbushi transmite
mesajul bocetelor româneşti, scopul lor este de a stoarce lacrimi
ascultătorului. Reproducem un pasaj din Karukaya, unde este descrisă
durerea fiului la moartea mamei sale: ,,bocea cu lacrimi fierbinţi, plângând,
de credeai că-şi dă duhul.”[19]
Putem identifica multe alte motive şi
teme similare celor două literaturi, ca de exemplu, motivul cucului, des
întâlnit în lirica noastră. Nici din poezia niponă acest simbol al solitudinii
sau al iubirii neîmpărtăşite nu lipseşte: ,,Câtă tristeţe/ Să auzi în miez de
noapte/ Cum cântă cucul/ Într-o ţară fără cuci/ Noaptea-ntreagă aş umbla!” se
confesează un japonez anonim în poemul citat.[20] Acelaşi motiv este prezent în
creaţia lui Fujiwara no Sanesada (1139-1191): ,,Privind îndelung/ Înspre partea
din care/ A cântat cucul/ Mi-e dat să văd doar luna/ Din faptul dimineţii.”
Cucul este simbolul nopţii şi al solitudinii, iar ciocârlia este semnul
libertăţii şi al bucuriei. În acest sens, cităm un haiku din Bashō: ,,În largul
câmpiei/ liberă, liberă/ ciocârlia cântă.” Motivul păsării, în general, este
similar celor două culturi. În aceeaşi antologie, Kōkinshū regăsim un poem
tanka, având simbolul păsării: ,,Înflorita creangă/ Unde poposea să cânte/
Neaflând-o nicăieri/ Iată că privighetoarea/ S-a posomorât deodată”.
Laitmotivul păsării (cucul, ciocârlia,
privighetoarea etc.) este des întâlnit în literatura noastră populară, fiind
prezent şi în creaţia poeţilor niponi. De exemplu, Ōtomo no Tabito (665-731)
referindu-se la tristeţe şi la comuniunea om-natură, scrie ,,Și inima mi-e tristă,/ Dar în
penumbra înserării/ Începe-o pasăre să cânte…”.[21] Yamabe no Akahito (prima
jumătate a secolului al VIII-lea) scrie tot despre trilul păsărilor ,,Acolo-n
vârful pomilor/ Din Yoshimo, pe culmea Kisa,/ Răsună glas de păsări…/Ah,
liniştea desăvârşită/De-atâtea trilurispulberate!”[22]
Un alt element al naturii, devenit simbol şi emblemă a
Japoniei, este floare de cireş. Din cele mai vechi timpuri, japonezii au
elogiat frumuseţea florii de cireş sau cum îi spun ei sakura. Textul lui
Ariwara no Narihira, este vechiul waka, azi tanka ,,Dacă-n lumea noastră/ Flori
de cireş n-ar fi/ Cum ne-am mai simţi/ Primăvara cu inima/ Uşoară şi liberă.”[23]
Laitmotivul acestei
flori este prezent în lirica lor de mai bine de o mie de ani. Floarea de cireş
este descrisă în corelaţie cu neaua, creându-se confuzie între cele două
simboluri, ambele desemnând efemeritatea: ,,Florile de cireş/ Licărind
departe-n munte/ În raza zorilor/ S-au scuturat nezărite…/ N-au fost oare fulgi
de nea?, se întreabă nostalgic călugărul Ton A (1293-1378).”[24]
Florile de prun sau de portocal
sunt des invocate atunci când simbolizează ideea de frumuseţe, dar şi de
efemeritate a vieţii. Ele sunt prilej de meditaţie pentru poetul născut în
1114, Fujiwara no Shunzei, sugerând memento mori. ,,În alt veac mireasma/
Acestor flori de portocal/ Va desfăta la fel/ Vreun om gândindu-se la mine/
Când eu voi fi apus de mult?”[25] De asemenea, prinţesa
Shokushi scrie despre trecerea vieţii ,,…Câte primăveri m-au prins/ Plângând
flori scuturate!”[26] Termenul hanami,
însemnând „admirarea florilor”, este un obicei străvechi, încă din perioada
Heian (794–1185), nobilimea organiza petreceri pentru a admira sakura. Japonezii
merg în număr mare spre locul preferat ca să se bucure în linişte de bogăţia de
petale. Kidai, kigo şi kikan sunt alte trei concepte care desemnează comuniunea
omului cu natura.
Chiar dacă românii nu au
o floare anume, care să fie simbol popular, frunza verde este
laitmotivul liricii noastre populare. Florile sunt elogiate la toate
sărbătorile, îndeosebi, la Florii, sărbătoare prepascală sau în perioada
Crăciunului, florile de măr. Poezia eminesciană a naturii şi a dragostei are
unele note comune cu sensibilitatea poemelor tanka. Lacul sau Dorinţa
lui M. Eminescu se aseamănă cu un poem tanka anonim. Eul liric este un
singuratic, dornic să se ascundă ,,de ochii curioşi”, dar optând pentru o
întâlnire vis ,,Să-mi dai o întâlnire-n vis./ N-o să mă vadă nimeni, /Să-mi pună
niscai întrebări….”[27] Proza poetică a lui A. Russo,
V. Alecsandri, M. Sadoveanu, C. Hogaş etc. are multe similitudini cu haibunul.[28] Autorii români au aceeaşi
sensibilitate faţă de natură. Personajul sadovenian este un bun cunoscător şi
iubitor al naturii, la fel ca pelerinul nipon Bashō, retras în munte. Numeroase
asemănări sunt între poeţii noştri şi cei japonezi. ,,În jurul culmei
muntelui/ O mână de nori plutind”,/,,fiindu-i dor de cea dragă/ Îndepărtată cum
e cerul”, scrie Fujiwara No Teika (1114-1204). Aceştia, trăind în comuniune
cu natura, înţeleg sensul vieţii, ciclicitatea trecerii într-o ordine mitică.
Odată cu deschiderea porţilor Japoniei
către Occident, în secolul al XIX-lea, literatura niponă a pătruns în spaţiul
occidental, exercitând o influenţă masivă asupra scriitorilor, înrâurire ce continuă
până în zilele noastre. Marius Chelaru, în studiul Al. T. Stamatiad şi
lirica niponă[29] susţine că ,,s-ar putea discuta despre
preocupările pentru poezia de sorginte niponă după a doua jumătate a secolului
al XIX-lea”. Criticul menţionează că regele Carol I ar fi primit un sul de
mătase scris cu ideograme de la un prinţ japonez. Când l-a tradus, la cererea
regelui, B.P. Hasdeu ar fi observat şi poeme nipone. Alţi scriitori români,
interesaţi de literatura japoneză, au fost Gheorghe Asachi, Alexandru Macedonski,
Alexandru Vlahuţă şi George Voevidca etc.
În 1911, Al. Vlahuţă prezenta
publicului român prin cartea La gura sobei, o noutate la acea vreme: Poezia
şi pictura japoneză, unde scria: ,,Nimeni n-a înţeles ca japonezul cât
farmec este în schimbarea anotimpurilor, ce veşnică întinerire, ce izvor
nesfârşit de poezie stă în ritmul acesta larg al vieţii.”[30] Un cercetător prodigios
al culturii nipone este Ioan Timuş, care a scris două volume despre Ţara
Soarelui-Răsare: Japonia, viaţa şi obiceiurile şi Japonia, arta,
femeia, viaţa socială, Ed. Casa Şcoalelor, 1924-1925. Tot I. Timuş este
autorul cărţilor: Ogio-san, două ediţii (Editura Cugetarea, 1938, iar a
doua, reeditată în 1984, la Editura Dacia, Cluj-Napoca); Basme Japoneze,
Editura Cugetarea, 1940; Japonia de ieri şi de azi, Editura Universul,
Bucureşti, 1942 premiată de Academia Româna în 1943; Caracterele
civilizaţiei Japoneze, 1942, premiată de Societatea pentru Relaţii
Internaţionale din Tokio Kokusai Bunka Shinkokai; La transcription dans la
langue roumaine du systhème phonetique japonais, revista Studia et Acta
orientalia vol. II, 1959; Poezia japoneză, studiu, în Secolul XX,
nr 9, 1963.
Poezia unor poeţi români
are la bază o gândire bazată pe metafora revelatorie. Paradoxul blagian,
antiteza dintre lumină şi întuneric din poemul Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii demonstrează complexitatea contradicţiilor, a necunoscutului care se
adânceşte prin expansiune spre infinit. Umbra creşte odată cu lumina. În
volumul de aforisme, Pietre pentru templul meu, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1919, era de părere că ,,Există ascunsuri ale sufletului uşoare ca
umbrele: ele dispar de îndată ce încerci să le luminezi. Întunericul nu trebuie
să-l luminăm pentru ca să-l putem vedea.”[31] Florin Vasiliu şi Brânduşa
Steiciuc susţin că aforismele lui L. Blaga pot fi considerate poeme într-un
vers. Cercetătorii exemplifică prin textele ,,Ziua –ce este ea? / prisosul de
lumină cu care soarele îşi acoperă
petele” sau ,,Umbra – Umbra e o reverenţă pe care lumina o face întunericului.”[32]
Koanurile nipone sunt enunţuri de
gândire paradoxală. Prin folosirea lor, sunt găsite soluţii spirituale, neidentificate decât pe
calea paradoxului. În Japonia sunt cunoscute peste 1700 de Koanuri care-şi au
sorgintea în gândirea de tip Zen, mentalitatea prin care se poate ajunge
intuitiv, prin ,,al treilea ochi” la esenţa lumii, prin aşteptare. Koanul este tehnica de a
pune în criză retorica sensului. Tehnicile Zenului mondo şi koan se vor întâlni
iniţial în tanka, iar mai târziu, în haiku.
Ion Pillat, Traian
Chelariu şi Al.T.Stamatiad au contribuit mult la familiarizarea noastră cu
tanka, cu haikuul, dar şi cu unii autori din Arhipelag. Ion Pillat este primul
care a scris Poeme
într-un vers (1935-1936) în
literatura română. În cartea Anotimpuri[33], precizam că autorul Calendarului
viei include o selecţie a textelor, o sinteză a modernului şi a
tradiţionalului, respectând calendarul, dar şi denumirea populară a lunilor.
,,Ion Pillat are informaţie, sensibilitate pentru fineţele plastice,”[34] nota criticul George
Călinescu, iar Şerban Cioculescu afirma: ,,Pillat i-a citit pe toţi poeţii
vechi şi noi, din Antichitate până în zilele noastre, de pe toate meridianele.”[35]
Florentin Popescu
mărturiseşte, referindu-se la vol. Pârgă şi la poezia Doi gemeni,
că s-a întrebat (dacă cine ştie?), V. Voiculescu n-ar fi devenit un inegalabil
autor de poeme scurte, în stilul haiku japonez.[36] Autorul Istoriei
literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu, fascinat de
frumuseţea culturii orientale a scris Oglinda înstelată, piesa de teatru
Şun, mit mongol sau Calea netulburată (1940), Am fost în China
nouă (1953), Cartierul Joshiwara. Nichita Stănescu, în Epica magna,
scrie câteva micropoeme foarte sugestive, în stil haiku: ,,Moartea e copil./
Ea suge drept lapte/ nisipul clepsidrei.” sau ,,Linişte/ o linişte…/ ca
şi cum m-ar gândi un arbore.” Sunt şi unele texte care amintesc de koan sau de aforismele lui L. Blaga ,,Întunecând
întunericul/ iată/ porţile luminii!” Într-un poem foloseşte chiar termenul
haiku ,,Spirit de haiku/ Fulgii de zăpadă ce lumină îngheţată/ şi revederea
iernii ce frig al cuvintelor.” Marin Sorescu scrie şi el tristihuri, fără
să le numească haiku, în cărţile Astfel, Norii, Drumul.[37] De exemplu: Întâmplare ,,Cu
mine se petrece/ Ceva/ o viaţă de om” este de factură niponă. Preocupările
pentru fenomenul literar nipon sunt numeroase. Cu adevărat fundamentale sunt
cărţile: Antologie de poezie clasică japoneză, Ed. Mondero, Bucureşti,
2002, de Ion Acsan, Dan Constantinescu; Dicţionar de literatură japoneză,
Editura Albatros, 1994, scris de Octavian Simu, Istoria literaturii japoneze,
Editura Nipponica, Bucureşti, 1998, scrisă de Shūichi Katō şi tradusă de Kazuko
Diaconu şi Paul Diaconu; antologiile lui Al. T. Stamatiad: Din cântecele
curtezanelor japoneze, Bucureşti, Editura Vremea, 1942 şi Eşarfe
de mătase. Antologie japoneză, Bucureşti, Editura Contemporanul, 1943,
peste 250 de pagini; Antologia – Lirica niponă, Bucureşti, Editura
Albatros, 1981, 5 volume; Poezie japoneză contemporană, 1984, alcătuită
de Emil Eugen Pop.
Alte studii mai noi pe
care le vom trece în ordine alfabetică sunt: Marius Chelaru, Traian Chelariu
şi lirica niponă; Ion Pillat şi poemul într-un vers. Receptări de ieri
şi de azi şi din perspectiva creatorilor de lirică niponă; Al. T. Stamatiad
şi lirica niponă, Iaşi, Editura Fundaţiei Culturale Poezia, 2011; Florin
Grigoriu, Lecţii de haiku; 366 de lecţii de haiku, ambele apărute
la Bucureşti, Editura Amurg Sentimental, 1999, 2009; Florin Vasiliu şi Brânduşa
Steiciuc, Interferenţe lirice - Constelaţia haiku, Ed. Dacia, Cluj, 1989; F. Vasiliu,
Camelia Başta, Poezia lirică japoneză. Valori estetice, Ed.
Haiku, Bucureşti, 2000. Studii de teorie despre haiku tanka şi renku, publicate
de Şerban Codrin în paginile revistei Albatros şi anterior în Orion
/Micul Orion editate de el, în revista Haiku ca şi pe blogg-urile :
Romanian Kukai coordonat de Corneliu T. Atanasiu şi Nippon Art, a SHC.
Prin acest studiu, am amintit de
existenţă imemorială a culturii nipone, dar şi de folclorul românesc, de
,,vârsta noastră asiată”, cum preciza G. Călinescu,[38] începând cu cea populară,
străveche.
Considerăm că în domeniul culturii nu
există concluzii, ci doar punţi deschise pentru aprofundări ale cercetărilor
sau pentru redeschiderea altor studii. Poemul nipon este un ,,gen nou”,
un gen care pune ,,prea mult temei pe valoarea colaborării cititorului,” aşa
cum observa G. Călinescu.[39] Albul paginii
,,haukay”-urilor japoneze sunt ,,nişte grăunţe de sens răspândite pe o
suprafaţă de tăcere,” afirma F. Balpe.[40] Poezia ne aminteşte de mitul
peşterii lui Platon, ne face să privim viaţa altfel, din partea cealaltă a
clepsidrei, aşa cum precizam în prefaţa cărţii Cântecul lirei. [41] În societatea contemporană, care tinde
spre globalizare, fiecare popor va veni la masa dialogului cultural cu ce are
el mai valoros. De aceea, misiunea nu numai a oamenilor de cultură, dar şi a tuturor
este să-şi păstreze identitatea, matricea care i-a fost dată. Căutarea sensului trebuie să
înceapă şi prin identificarea interferenţelor poetice.
Bibliografie:
Acsan, Ion, Constantinescu, Dan, Antologie de poezie
clasică japoneză, Bucureşti, Ed. Mondero, 2002.
Chelaru, Marius, Traian Chelariu şi lirica niponă;
Ion Pillat şi poemul într-un vers. Receptări de ieri şi de azi şi din
perspectiva creatorilor de lirică niponă; Al. T. Stamatiad şi lirica
niponă, Iaşi, Editura Fundaţiei Culturale Poezia, 2011.
Diel, Paul, Divinitatea. Simbolul şi semnificaţia ei,
trad. de Mihai Avădanei, prefaţă de Nicu Gavriluţă, Iaşi, Editura Institutul
European, 2002.
Katō, Shūichi, Istoriei literaturii japoneze
(de la origini până în prezent), trad. Kazuco Diaconu şi Paul Diaconu,
Bucureşti, Ed. Nipponica, 1998.
Katō, Shūichi, Form, Style, Tradition: Reflections on
Japanese Art and Society, Berkeley, University of California Press, 1971.
Nakamura, Hajime, Orient şi Occident. O istorie
comparată a ideilor, trad. din engleză de Dinu Luca, Bucureşti, Ed.
Humanitas, 1997.
Vasiliu, Florin, Steiciuc, Brânduşa, Interferenţe
lirice - Constelaţia haiku, Cluj, Ed. Dacia, 1989.
Vasiliu, Florin, Başta, Camelia, Poezia lirică
japoneză. Valori estetice, Bucureşti, Ed. Haiku, 2000.
* Text publicat în volumul În căutarea sensului, Ed. Vif, Constanţa,
2013, autor Anastasia Dumitru, p. 120-141.
[1] Ed. Nipponica, 1998, p. VII. Shūichi
Katō a scris mai multe cărţi despre cultura şi civilizaţia niponă: Form,
Style, Tradition: Reflections on Japanese Art and Society, Berkeley,
University of California Press, 1971; A History of Japanese Literature: From
the Manyoshu to Modern Times, Tokyo, Kodansha International, 1979; A
Sheep's Song: A Writer's Reminiscences of Japan and the World, Berkeley and
Los Angeles: University of California Press, 1999; The Japan-China
phenomenon: Conflict or compatibility?, Kodansha America, 1974 etc.
[2] Prefaţa la
Istoriei literaturii japoneze (de la origini până
în prezent), Idem.
[4] Hajime Nakamura, Op. cit., p. 75.
[5] Idem, p. 103.
[6] Idem, p. 123.
[7] Istoriei
literaturii japoneze (de la origini până în prezent), ed. cit., p. 441,
445.
[8] Apud, F. Vasiliu, B. Steiciuc, Interferenţe lirice -
Constelaţia haiku, Cluj, Ed. Dacia, 1989, p. 178.
[9] Idem, p. 447.
[10] Versiunea rom., Cele mai vechi Upanişade, p. 64.
[11] Divinitatea. Simbolul şi semnificaţia ei, trad. de Mihai
Avădanei, prefaţă de Nicu Gavriluţă, Iaşi, Editura Institutul European, 2002,
pp. 20-27.
[15] I. Acsan, D. Constantinescu, Antologie de poezie
clasică japoneză, Bucureşti, Ed. Mondero, 2002, p. 58.
[18]Ibidem.
[20] Antologia Manyōshū (Culegerea
celor zece mii de foi), în Antologie de poezie clasică japoneză, ed.
cit., p. 46.
[22] Idem, p. 63.
[23] Kōkinshū, vol. I, poezia 53, Primăvara, în Istoriei
literaturii japoneze…, p. 373.
[24] F. Vasiliu, B. Steiciuc, Op. cit., p. 107.
[28] A se vedea lucrarea noastră Jurnalul de călătorie. Proza poetică,
prezentată la
Colocviul Naţional de Haiku, 30 aprilie 2009.
[29] Editura Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2011. Vezi
recenzia Marius Chelaru - despre lirica niponă în România în Albatros,
nr. 17, anul XIX, p. 279-282, semnată de A. Dumitru.
[30] Ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, p. 269.
[32] Interferenţe lirice - Constelaţia haiku, ed. cit., p. 238-240.
[33] A se vedea prefaţa cărţii Anotimpuri/ Seasons, Constanţa,
InterArtes Press, 2012, p. 3-9, coord. A. Dumitru.
[34] Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
ediţie nouă revăzută, text stabilit de Al. Piru, Craiova, Editura Vlad@Vlad,
1973, p. 863.
[35] Itinerar critic, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p.
233.
[38] G. Călinescu, Istoria literaturii
române…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu