5 – Perioada de după al doilea război mondial (1945 – 50)
5.1
Dzbaterea în jurul « Daini Gajutsu » ( Haiku-ul, arta secundară) (1946)
În 1946, anul ce
a urmat sfârşitului războiului din Pacific, un eseu, Daini Geijutsu (Artă secundară-asupra haiku-ului modern) este publicat de
către un critic literar, Takeo Kuwabara. Acest
eseu critică haiku-ul şi tanka tradiţionale. După război, cea mai mare parte
dintre Japonezi gândesc cred că Japonia ar trebui să dobândească un mod de
gândire internaţional, astfel încât cultura japoneză să fie modernizată. În
primul rând, autorul susţine că ar fi dificil să se facă distincţia între
haiku-ul scris de un poet cunoscut şi cel de un poet aflat în condiţii de
anonimat. El a concluzionat că importanţa unui scriitor de
haiku se bazează pe criterii premoderne, ca şi numărul de studenţi sau de
numărul de publicaţii într-o revistă, distinctă de arta adevărată, că haiku-ul,
mai degrabă decât arta, va fi un fel de exerciţiu de competenţă. Această
negare a haiku-ului a agitat lumea haiku
mai mult decât a făcut-o Jiken haiku (incidente în haiku). Cele
mai multe grupuri angajate în haiku au discutat pe larg acest eseu şi au
subliniat absenţa cunoştinţelor în domeniul haiku al autorului, Kuwabara.
Această teorie Daini Geijutsu ar fi putut avea succes în momentul
respingerii de către Shiki a haiku-ului
comun. Ea creează sentimentul, dar nu
poate rupe cu tradiţia premoderna a
haiku-ului. Cu toate acestea, ea oferă o oportunitate pentru poeţi să-si
revada poziţia lor vis-à-vis de acest
poem.
5.2
« Kongen Haiku » (Haiku esenţial) şi grupul Tenrô (1948-)
Seishi
Yamaguchi, după
plecarea de la Hototogisu, în 1935, s-a alăturat revistei Ashibi la Shûôshi, şi a inaugurat un nou mod de a
scrie haiku. În 1948, în urma unei dispute literare Seishi abandonează Ashibi şi
creează revista Tenrô împreună cu
poeţii mişcării Shinko Haiku : Sanki Saito, Fujio Akimoto, Seito Hirahata,
Sosho Takaya, Akira Mitani şi elevii lor, Takako Hashimoto şi
Fuyuichirô Enomoto (1913-1982). Pe de altă parte, Koi Nagata (1900-1997), Hakko Yokoyama, Hideo Kanda (1913-1993), Onifusa Sato (1919-2002) şi Kin’ichi Sawaki (1919-2001) s-au alăturat
grupului Tenrô. Zeci de poeţi importanti ai mişcării Shinko Haiku se vor
alinia revistei Tenrô.
În primul număr al revistei, Seishi sugerează că ar trebui să se caute Kongen, esenţa haiku-ului şi acest cuvânt devine un slogan. Fiecare membru încearcă să
scrie un haiku esential după propria lui înţelegere şi foloseşte modalităţi diferite ale
haiku-ului modern, care tinde spre o
profunzime mai mare a reflexiei.
Nu se
poate ameliora
o parte a
curcubeului
în acest
mod
(Seishi
Yamaguchi)
6 – Perioada de avangardă (1950-1970)
6.1
Socialismul în haiku (1955-)
Ideea că conceptele socialiste ar trebui să fie, de
asemenea, exprimate în haiku a fost susţinută înainte de război de mişcarea de
haiku proletară în Shinko Haiku. Sub influenţa ideilor liberale din perioada
post-război gândirea socialistă şi expresia politică se îndreapta spre haiku.
Când Kin’ichi Sawaki, în 1954, susţine
în revista Kaze (Kin’ichi Sawaki, Kohei Haraka, 1919-2004, Murio Suzuki, 1919-2004
şi Tsuguo Ando, 1919-2002) necesitatea unei ideologii socialiste în
haiku. Tota Kaneko o aprobă şi se
deschide o dezbatere în lumea haiku despre socialism. În timp ce poeţii din Ningen
tankyû-ha (scoala de cercetare umanistică) sunt în căutarea
caracterului socialist al fiinţelor umane, poeţii de stânga din revista Haiku-jin
promovează tema muncii şi a locurilor de muncă în haiku .
Calea lactee…
curge
traversând
o ţară
muntoasă
(Kin’ichi Sawaki)
6.2 Mişcarea haiku-ului de avangardă (după 1960)
În anii 1955-1964, Japonia lasă în urmă confuzia de după război
şi cunoaşte o puternică creştere economică şi socială. În acelaşi timp,
neclaritatile din societatea japoneză cresc, din cauza războiului american în
Vietnam şi de problemele ce apar în viaţa de zi cu zi prin Tratatul de
securitate SUA-Japonia. Confruntată cu aceste evoluţii, mişcarea de avangardă
haiku caută noi oportunităţi pentru haiku-ul celei de a doua jumătăţi a secolului al 20-lea. În literatură, în timpul erei Showa (1926-1989), atât spiritual cât şi real, oamenii nu puteau
munci sau exista independenţi de relaţia lor cu societatea. Două atitudini au
rezultat din aceste dinamici sociale: o încercare
de raportare pozitivă la societate, şi cealaltă, care încearcă să se separe de societate şi să
păstreze frumuseţea poetică în opera sa. Reviste, cum ar fi Kaitei,
Hyoron Haiku, Nawa, Junana-on-shi si Genjitsu Mikan îşi dezvoltă
propriile haiku-uri de avangardă. Sunt două abordări tipice in această epocă.
În timpul dezbaterii privind socialismul în haiku în 1955, Kaneko Tota oferă Haiku Zôkei-ron (metoda de construcţie a
haiku-ului). El a sugerat că noul haiku
ar trebui să fie construit plecând din interiorul său, dar în
raport cu societatea. Poeţii care acceptă
această idee a lor se reunesc în jurul
revistei Kaitei, fondată în 1962. Aceştia sunt Haruto
Kuma (1915-1990), Kineo Hayashida (1924-1998), Ashio Hori (1916-1993), Futoshi
Anai (1926-1997), Sunao Inaba (1912-1999), Mikajo Yagi (1924-), Kan’ichi Abe
(1928-), Ryô Shimazu şi altii.
Un alt grup de avangardă activ este şcoala numită
"artistică", care efectuează cercetări asupra esteticii de exprimare
în haiku. Takyanagi Shigenobu
(1923-1983), poetul principal al şcolii, a creat revista Bara
în 1952, regrupându-i pe Kakio
Tomizawa, Takajo Mitsuhashi, Toshi Akao (1925-1981), Shigeo Washizu. Folosind
metodele de simbolismului şi ale suprarealismului francez, şi, uneori,
frumuseţea operelor clasice japoneze
literare, el exprimă sentimentul de criză al epocii, pentru a dezvolta spiritul
de la începutul mişcării "Shinko Haiku," plecând de la propriile principii estetice. Revista Bara
devine Hyoron Haiku, cu noi
membri: Soshu Takaya, Koi Nagata
(1900-1997), Toshio Mitsuhashi, Ikuya Kato (1929 -), Kanseki Hashi (1903-1992),
Sonoko Nakamura (1913-2001) şi Akira
Mitani. Shigenobu Takayanagi publică
haiku-urile sale în patru linii, precum tagyô gaki (formă cu multe linii), contrar
formei cu o singură linie japoneză convenţională, şi încearcă să utilizeze
cuvinte care se consolidează reciproc sau rezonează între ele într-o formă mai
frumoasă.
Cele două şcoli de haiku de pionierat scriu haiku-ul lor
într-o formă fixă. Totodată, fiecare încearcă să utilizeze în mod liber,
haiku-ul fără sezon. Acest stil se
dezvoltă bine şi, în acest sens putem spune că mişcările haiku-ului de avangardă au deschis noi
posibilităţi în stilul haiku.
Apune
soarele ...
cuvintele
cheamă
un lanţ
muntos
(Shigenobu Takayanagi)
6.3
Asociaţii de haiku (A doua jumătate a secolului)
Gendai Haiku Kyôkai (asociatia de haiku modern) a fost fondată în 1947 de către Sanki Saito, Ishida Hakyô, Hideo Kanda şi
altii. Membrii fondatori au fost 38 de poeţi la care s-au adaugat şi alţii mai
tineri. În 1961, ca urmare a
dezacordului diontre reformatori şi cei
din vechea şcoală, cei mai mulţi dintre conservatori s-au dus şi au creat Haijin
Kyôkai (Asociaţia poeţilor de haiku).
Plecând de acolo,
Gendai Haiku Kyôkai acceptă orice stil de haiku, inclusiv stilul
tradiţional al poeţilor care au ramas, haiku-ul fără a sezon şi formele libere.
Din contra, noul Haijin Kyôkai admite numai forma fixă tradiţională cu cuvinte
de sezon. Apoi, în 1987, Nihon dento Kyôkai Haiku (asociatia de haiku
japonez clasic) a fost creata
de poeţii veniti de la Hototogisu care au luat distanţă faţă
de asociaţiile precedente şi care practică Kacho fuei (Frumuseţea naturii), recomandată de Kyoshi. Cele trei asociaţii s-au dezvoltat pe baza propriilor
obiective şi au primit mulţi membri astăzi.
În ceea ce priveşte jurnalele de haiku comerciale, Haiku
Kenkyu a fost publicat pentru
prima dată în 1934. În 1952, este
creat Haiku. Ambele există şi astăzi. Dezvoltarea acestor jurnale, de asemenea, a contribuit, de
asemenea, la dezvoltarea haiku-ului mondial.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu