-Fotohaibun
/ Photo-haibun-
De ani buni Virginia Popescu este preocupată de transpunerea în practică a dictonului latin creat de Horațiu Ut pictura poesis. Poezia și arta fotografică au fost mereu în atenția sa. O primă confirmare a dublului său talent are loc în anul 2012, când a primit titllul de haijin al anului 2011-2012, acordat de Ioana Dinescu, organizatoarea Concursului Haiku la fotografie pe o temă dată. În anii 2014 și 2016 participă cu mai multe haikuuri la Expoziția de fotohaiku „Declic în silabe”, alături de Mihaela Băbușanu, Constantin Broșu, Oana Gheorghe și alți creatori ai genului, expoziție găzduită de Complexul Muzeal Iulian Antonescu din Bacău. Mai nou, în anul 2023 Ioana Dinescu scria despre Virginia Popescu, în legătură cu o haiga pe tema „Oglinda”:
„Ca de obicei ultima la catalog, dar niciodată cea de pe urmă, este Virginia Popescu a cărei oglindă este nici mai mult, nici mai puțin decât soarele însuși. O fotografie fascinantă, aproape ca o acuarelă este spațiul în care poemul vorbește despre drumul zilnic al soarelui de la răsărit până la chindie. Vibrația luminii este parcă extrasă din imagine, asigurând astfel legătura între aceasta și text.”
La rândul ei, poeta și traducătoarea franceză Nicole Pottier scria despre talentul multiplu al Virginiei Popescu în postfața cărții de haiku Zbor de ciocârlii:
„Curiozitatea sa intelectuală a împins-o pe autoare să descopere noi orizonturi și să accepte noi impulsuri. Ea nu s-a interesat numai de haiku, dar și de fotohaiku, de calendar haiku și de fotohaibun. Publicarea pe blogul personal Phoenix a unora dintre haibunuri au ajutat-o să testeze calitatea acestora după numeroasele likuri și comentarii pe care le-a avut.”
Poeta și-a alcătuit și modelat astfel cartea printr-o modalitate modernă pe care și-ar putea-o însuși și alți autori. Simțul poetic e vizibil încă din titluri, multe din ele fiind epitete nemaiîntâlnite la alți autori: Triumful vieții, O icoană vie, Vraja muzicii. Cel care urmează, e un poem într-un vers, de 11 silabe, în genul celor scrise de Utta Siegried Konig, de o mare frumusețe: În cântec degreieri răsare luna.
Ca dimensiuni, textele sunt de o mare diversitate, de la cele scurte cu un singur haiku la altele întinse pe mai multe pagini și având numeroase haikuuri, care pigmentează plăcut proza, făcând-o mai lizibilă, dând posibilitatea cititorului să se oprească din lectură și să medteze o clipă la ce a vrut poeta să sugereze în acele insule de poezie cu care și-a înzestrat proza. Cele mai reușite haikuuri sunt acelea care emană poezie autentică, atât incluse în proză, cât și citite separat. Printre acestea se numără și următoarele:
Siesta de prânz
–
pe genunchiul
statuii
un melc la soare
Ploaie de vară –
ochii bunicii la
geam
atât de albaștri
Lumina lunii –
din umbră
nuferii răsar
unul câte unul
Ca un phoenix
mânăstirea
renaște
din cenușă
Mai mult decât haikuurile, proza autoarei dă impresia de lucrare finisată, indiferent de dimensiuni și domeniul abordat. Iată cât de firesc curge pana ei în bucata Cascada, un adevărat poem în proză, în genul celor scrise de Dimitrie Anghel și G. Bacovia:
„Briza răcoroasă ne mângâie obrajii înfierbântați. Zgomotul surd alapei în cădere ne anunță apropierea de cascadă. O admirăm de la distanță, în toată splendoarea ei sălbatică. Apele în cădere sunt de o măreție care-ți taie pur și simplu respirația.”
În fotohaibunurile Virginiei Popescu se îmbină aspectele de civilizație cu frumusețile sau vitregiile naturii. Pretutindeni sunt referințe făcute în cunoștință de cauză la arte. În Cetatea Alba–Carolina, numele vechi al cetății marii uniri, autoarea ne inițiază în arhitectura locului:
”Ne oprim în fața primei porți care are forma unui arc de triumf monumental. Pe ambele fațade ale porții se află patru basoreliefuri cu scene mitologice. Dincolo de poartă privirile ne sunt atrase de un obelisc monumental, foarte înalt, realizat din granit. La bază se află o celulă simbolică iar în poarta de vest, basorelieful îi prezintă pe capii răscoalei din 1784/1785 cu inscripția ”Smerită închinare lui Horea, Cloșca și Crișan.”
Un alt haibun antologic este cel intitulat Vecernie. Din el se deduc cel puțin două înțelesuri: sentimentul creștin-ortodox la ceasul rugii de seară, numite chiar așa, vecernie și întrepătrunderea dintre muzică (a clopotelor de vecernie, se înțelege) și poezia compusă de autoare și dăruită cititorilor. Fraza este maiestuoasă aidoma unei liturghii:
„Mă îndrept cu pași mari spre biserica Sfântul Gheorghe și văd deja clopotnița de culoarea aramei, profilată pe cerul albastru închis. Pătrund cu sfială în curtea plină cu flori și arbori. Un miros puternic de tufănele mă întâmpină pe alee. Îmi ridic privirea spre turla bisericii. Un stol de grauri dă roată crucii din vârf, de parcă ar oficia un ritual sacru. Lângă clopotniță se înalță un brad. În lumina amurgului pare o lumânare care așteaptă să fie aprinsă. Deasupra bradului un tei bătrân își leagănă frunzele în briza ușoară. Tăcerea serii vibrează deodată de dangătul prelung al clopotelor de vecernie. Cu fiecare sunet din tei se desprind câteva frunze care alunecă ușor de-a lungul bradului. Par niște picături mari, galbene de ceară, scurgându-se lin spre pământ. Și dintr-odată seara aceasta de toamnă se umple de armonia și farmecul sfânt al poeziei.”
În cartea sa Pierderea de sine (Editura Pim, Iași, 2023) poeta are multe poeme într-un vers inspirate din pânze celebre ale unor pictori români și francezi. Încurajată de ecourile pozitive ale unor asemenea creații, ea abordează pictura și în câteva din fotohaibunurile sale.
Cel mai întins și mai reprezentativ este Giverny – un colț de Paradis. Este vorba de casa și celebrele grădini ale pictorului Claude Monet, fondatorul curentului impresionist. Autoarea dovedește în acest haibun cunoștințe temeinice nu doar de pictură, ci și de arhitectură interioară și mobilier de epocă, cum se poate vedea din rândurile care urmează:
„Dantele albe acoperă paturilesomptuoase din dormitoare, o impresionantă colecție devase strălucitoare din aramă, se asortează cu lespezilede un roșu aprins și cu albastrul cobalt din bucătărie.”.
Poetă remarcabilă de haiku, Virginia Popescu nu putea trece indiferentă pe lângă „colecția de stampe japoneze, reprezentare a efemerului, a clipei trecătoare”. Pictura clasică franceză, inspiratoare a unor poeți europeni este pusă alături de atmosfera care a generat, cu o jumătate de mileniu în urmă, haikuul. Mediul cazon din care provin eu folosește o expresie interesantă, aceea de „arme întrunite.” Parafrazând, putem afirma că autoarea cărții de față face arte întrunite. Prin modalitățile lor proprii, artele pot face mult mai mult împreună, decât fiecare în parte.
Prin prezenta carte, Virginia Popescu se alătură celor mai valoroși autori care au înfrățit poezia cu artele: Ion Codrescu, Dan Doman, Lavana Kray. Ea constituie o provocare şi pentru alţi poeţi care au publicat asemenea creații în reviste și pe bloguri de internet, dar încă nu au avut oportunitatea să le strângă în volum.
