ÎNTRE ZORII ZILEI ȘI LUMINA
BLÂNDĂ DIN AMURG
de Vasile Moldovan
Deși a venit târziu în lumea literară, poeta Magdalena Dale și-a
găsit încă de la început drumul propriu. A debutat cu haiku și tanka în revista
Haiku în anul 2006, ca în anul următor să se bucure de recunoaștere internațională.
Inițial atrasă deopotrivă de haiku și de tanka, și-a manifestat curând
preferințele pentru tanka, dar a continuat să traducă în limba engleză poeme
haiku ale unor confrați şi să scrie poeme proprii. Diferența dintre cele două
specii literare de inspirație niponă, așa cum rezultă din interviul acordat
criticului Marius Chelaru pentru revista Poezia, ar fi în opinia sa
următoarea: “… Haiku este poezie austeră, nu implică
sentimentul de dragoste ci doar emoția poetică în fața naturii. Pare mai ușor
de scris haiku din această cauză este atât de răspândit. Dar când cei ce vor să
scrie haiku, înțeleg care sunt regulile își dau seama că nu este chiar o poezie
ușoară…Tanka spre deosebire de haiku este o poezie de dragoste mai
permisivă și tot din acest punct de vedere mai atractivă.“
Anul 2007,
poate fi considerat anul de confirmare literară a Magdalenei Dale. Următorul
poem apare în antologia celor mai bune poeme tanka scrise în limba engleză,
Perle de foc – M. Kei, editura Perryville, Maryland/USA.
Clipă de clipă
pendula bate ritmul
unei melodii;
dansatori fără voie
într-un vârtej anonim
În același an
scriitoarea americană, Jane Reichhold, una dintre cele mai celebre poete de
haiku, îi acordă toate cele trei premii din cadrul concursului internațional
anual Tanka Splendor. Concursul a avut cu totul 20 de ediții, dar nici la una
din ele, cu excepția celei din 2007, nu s-a mai întâmplat ca un singur
concurent să câștige toate premiile. Aceste succese o determină pe poetă ca în
partea a doua a anului 2007 să-și publice prima sa carte de
tanka, Perle de rouă (Editura Făt-Frumos). Sintagma care dă
titlul cărții – un titlu inspirat ales - este alcătuită din doi
termeni antagonici, care conțin două perechi de principii ce caracterizează
poezia haiku și tanka: veșnic-efemer și durabil-fragil. Perlele naturale sunt
lucruri prețioase, menite să dureze. Roua în schimb trăiește sub zodia
efemerului, a clipei. Ea se disipează, dispare pe măsură ce se înalță soarele,
perlele durează vieți de vieți, putând fi lăsate moștenire de la o generație la
alta.
Atât de multe
nopți fără de lună…
în absența ei
perlele de rouă
luminându-mi viața
Este de ordinul
evidenței că poeta a fost inspirată de mentorul ei, M. Kei, cel mai
renumit poet și editor de 6 tanka din afara Japoniei, sub auspiciile căruia a
debutat.
Perlele de foc,
simbol creat de M. Kei, au ceva dur în ele, asemănător cu
strălucirea orbitoare a soarelui de vară, sunt călăuzite de principiul yang.
Perlele de rouă în imaginația poetei noastre, se caracterizează prin
feminitate, duioșie și finețe, corespund principiului ying. Trăirile poetei, arderile
sale interioare s-au convertit de-a lungul anilor în multe nestemate
lirice. Poeta s-a închis în sine, asemenea unei scoici rănite, care transpune
durerea înăbușită într-o perlă. Sugestiile din titlu și din unele poeme ne duc cu
gândul la un mit al creației, o replică în miniatură la legenda Meșterului
Manole. Acolo creatorul se jertfea pe sine pentru supraviețuirea operei. În
procesul de formare a perlei, creația, a se înțelege perla, ia ființă cu prețul
greu plătit al suferinţei. Cu cât aceasta este mai intensă și mai îndelungată,
întinzându-se uneori la durata întregii vieți, cu atât mărimea și strălucirea
perlei vor fi mai ieșite din comun. Meșterul Manole s-a jertfit pe sine,
aruncându-se de pe schele, dar ne-a lăsat drept moștenire o mănăstire și o
fântână. Atâtea perle strălucesc pe pieptul celor mai bogate femei, sporindu-le
faima și frumusețea, în vreme ce plajele înălbesc de cochiliile goale, fără
viață, ale scoicilor.
Perla ascunsă
în scoica din adâncuri
o caut mereu…
dar fluxul scoate la
țărm
numai cochilii sparte
După o lungă
ucenicie în haiku, în urma căreia a publicat volumul Ecourile tăcerii (haiku,
Editura Verus, 2009), de o simetrie și o armonie impecabile, conținând 12
secvențe a câte 12 poeme haiku fiecare, poeta se întoarce la dragostea dintâi,
poezia tanka.
Și cea de a doua
carte de tanka, Foi risipite (Editura Societății Scriitorilor
Români, 2013) este o lucrare finisată, reluând aceeași structură din Perle
de rouă, adică 9 secvențe a câte 9 poeme, grupate tematic. Adeptă a
poemului clasic, poeta respectă cu rigoare tiparul poemului tanka tradițional
(5-7-5-7-7) iar cuvintele curg fluente, ca într-o muzică armonioasă și
liniștitoare. O simplă citire a sumarului creează impresia unei poezii în vers
alb: Crâmpeie de vis, În umbra teiului, Vânturile, valurile, La
fereastră, Lumină de lună, Foi risipite, Șoapte, Singură cu dorul, Hoinar prin
lume.
După ce în 2008,
a publicat în colaborare un volum de renku, dedicat unuia din simbolurile
poetice românești, Mireasmă de tei (Editura Făt-Frumos, 2008),
Magdalena Dale reia tema sa predilectă în secvența În umbra teiului.
În poemele sale închinate arborelui
simbol al poeziei românești, de la Eminescu încoace, mireasma teiului apare
când în bătaia vântului de vară, când în briza primăverii, în zilele senine,
precum și în cele mohorâte. Mireasma florilor de tei ia forma dorului tăinuit
în suflet, iar aroma ceaiului de tei se regăsește pe buzele iubitului.
Șoapte de frunze
prin fereastra
deschisă…
mireasma de tei
ia forma dorului
tăinuit în suflet
Una dintre
secvențele de tanka poartă titlul Lumină de lună, exact așa cum
intenționa Eminescu, înainte de a se îmbolnăvi, să-și intituleze cartea de
poezii. Astfel, Magdalena Dale se dovedește a fi și o poetă a nopții, nu doar a
lunii. Noaptea constituie un răstimp al reveriei și al visării. Poeta se simte
familiară în lumea astrelor. “Luna și stelele/ îmi țin companie “,
scrie undeva. În altă parte, razele line de lună sunt percepute simultan cu
șoaptele valurilor. Luna e surprinsă în multiple ipostaze: la scăldat, pe o
pernă umezită de plâns. O dată, neliniștită și tristă, poeta așteaptă lumina de
lună, cu speranța că îi va aduce mângâierea, altă dată își închipuie că luna se
cuibărește în sufletul ei însingurat. Teiul, luna,
dorul sunt reperele luminoase ale Foilor risipite,
carte caracterizată de o anumită melancolie
dată de trecerea ireversibilă a timpului și apropierea toamnei, a toamnei din
natură precum și a toamnei propriei vieți.
Dar iată
că între timp toamna a sosit. Ne-o spune autoarea prin noul volum de tanka, al
cărei titlu reia un celebru vers de Bashō, Amurg de toamnă.
Poemul care dă titlul volumului e un pastel reușit în care este redată
vitalitatea acestui anotimp și bucuria de a trăi.
Amurg de toamnă
în culori de jeratic
ce nu pălesc -
nimic nu poate opri
tumultul din suflet
Toamna e un
anotimp al rodirii în natură și al creației în domeniul artei. Undeva poeta
visează la “un poem de mătase “, alteori pune față în față frumusețea naturii
și creația poetică.
Pentru o clipă
libelula s-a oprit
pe o petală -
foaia încă nescrisă
așteaptă un poem
Sentimentul
predominant în vreme de toamnă este dorul, stare sufletească specific
românească, un cuvânt greu traductibil. Dorul după oameni care nu mai sunt,
dorul după tinerețea care nu se mai întoarce.
Un bob de
rouă
în echilibru
fragil
pe un ac de pin
-
mi-e teamă să
clipesc
să nu cadă lacrima
Omul ca și
natura rezistă în fața vitregiilor toamnei, nu se dă bătut, se adaptează,
supraviețuiește. Floarea de colț rezistă vântului toamnei, iar dorul “se
cuibărește în suflet“ sau devine o amintire de neuitat. Procesul îmbătrânirii
este redat și el în raport cu natura:
Am îmbătrânit
și renunț la dorințe
fără de voie -
una câte una
cad frunzele din pom
Împletind
unele stări sufletești, precum dorul, visul, amintirea, cu transformările
autumnale ale naturii, poeta ne ajută să percepem toamna cu frumusețile și
vitregiile ei, să ne-o asumăm așa cum e. Ea aruncă o lumină blândă peste
vitregiile toamnei, dând culorii gri, nuanțe mai calde, chiar, demne de
admirat. Prin cele trei cărți de tanka realizate până în prezent poeta
Magdalena Dale a devenit un nume de referință în poezia de profil din Romania.
FOŞNET PE ALEI- carte de excepție
Ana Drobot a cunoscut primele amănunte interesante despre
poemul haiku începând cu anul 2014 şi imediat acest poem japonez a atras-o într-un mod irezistibil.
Dovadă că tot în acelaşi an a reuşit să scrie şi să i se publice primul poem haiku
în antologia Chemarea cocorilor, la Editura
PIM.
În anii următori a continuat să se documenteze tot mai
mult despre acest poem, să-şi însusească regulile sale, să scrie mai multe poeme
proprii şi să le trimită la diferite reviste şi concursuri de haiku în ţară sau în străinătate, apoi să le adune reuşind să le publice în trei
volume de haiku proprii. Primul volum, Gânduri
japoneze/Japanese Thoughts, a apărut
la Editura Argonaut, Cluj Napoca, în 2016, al doilea volum, Plimbări/Walks/Promenades, a apărut la Editura Press Image, Bucureşti, în
2017, iar în anul 2020 al treilea volum, Drumul
spre Japonia/Towards Japan, care a apărut la Editura Fast Printing.
Cele trei cărţi publicate se fac remarcate şi prin calitatea hârtiei şi printr-o
grafică excepţională ce însoţeşte poemele, grafică ce se apropie calitativ foarte
mult de cea a poeţilor japonezi, dar mai ales printr-o mare simplitate de
expresie în haiku (karumi) reuşind să
comunice cititorului, potrivit regulilor acestui poem, sentimentele alese apărute
timp de-o clipă în memoria autorului. Totodată observăm că în multe din poemele
sale poeta respectă, însuşită de la
clasicii haiku-ului, o regulă importantă: folosirea kigo-ului, a referinţei
despre natură. Astfel, natura, mediul înconjurător în general, este prezentă în
majoritatea poemelor sale conţinute în cele trei cărţi menţionate plecând de la
cele mai simple elemente cum sunt frunzele, florile sau greierii.
Şi în această nouă carte, al patrulea volum de poeme
haiku apărut recent, întitulat FOŞNET PE
ALEI , poeta nu se desparte de regulile poemului haiku. Deşi natura continuă
să aibă un rol bine stabilit în majoritatea poemelor sale, dar şi respectarea
celorlalte reguli prozodice (de formă) şi estetice şi le autoimpune. Amintesc
câteva reguli estetice pe care observ că poeta le cunoaşte şi le aplică:
-hosomi-delicateţea
simţirii prin amintirea unor lucruri mărunte, aparent neînsemnate care duce la
înţelegerea mai profundă a poemului.
-karumi-o
mare simplitate, o uşurinţă în expresie, dar care nu are nicio legătură cu
banalitatea ci doar cu puritatea simţirii.
-sabi-patina
vremii.
În plus, ceea ce observăm în acest volum ca aspect de noutate este distribuirea poemelor pe mai multe capitole distincte: Primele priviri, Amintiri, Vise, Raze de soare şi Gânduri, ceea ce le
face mai uşor de înţeles.
Câteodată, citindu-i poemele, mai observăm că uneori autoarea este tentată să se desprindă de regulile
clasice ale poemului şi să practice un haiku mai modern în care prozodia nu nu
mai este respectată cu sfinţenie: în
acest fel, la unele poeme ale sale, sistemul celor 17 silabe care ar trebui distribuite
în sistemul clasic 5-7-5 nu mai este obligatoriu, iar kigo-ul este subînţeles doar
sau chiar dispare cu totul. De altfel, mulţi poeţi contemporani consideră că
respectarea prozodiei clasice 5-7-5 nu ar trebui mitizată putând fi folosită
doar orientativ. Ei arată că de multe ori în poemele care respectă prozodia
clasică poeţii folosesc materiale de umplutură cum ar fi conjucţiile ca să ajungă
la numărul de silabe prestabilit.
Cred că poetei nu i-ar fi fost greu să respecte regulile prozodice clasice, adică
numărul de silabe clasic, însă a considerat mult mai important să respecte
ideea exprimată de poem chiar dacă numărul de silabe nu se încadra in 5-7-5. Dar
dacă poemul haiku realizat în acest mod
este de calitate, adică dacă are atributele de bază ale unui haiku autentic,
cum sunt puterea de sugestie şi spiritul haiku, totul este în regulă.
Puritatea sentimentelor de iubire este uşor de
observat în multe poeme. Iubitul, deşi nu este numit clar, îi cuprinde
gândurile în fiecare clipă şi lui îi sunt dedicate câteva poeme deosebit de
fumoase din care amintesc următoarele două
Cuvinte nerostite/ între noi
/crizantemele
Primii struguri/câteva minute în plus/ împreună
Alteori,
despărțirea de persoana iubită îi sugerează
că poate nu va mai întâlni iubirea, că de acum timpul ei s-a dus, va deveni
poate bătrână și singură:
O despărțire/echinocțiul
de toamnă / tot mai aproape
Uneori
sărbătoarea dragostei (Dragobetele) o face să vadă dovezi de iubire
peste tot în jurul ei:
De Dragobete/ trecerea de pietoni/ cu doi porumbei
Sensibilitatea sufletească deosebită a poetei se poate
observa într-un poem în care în mintea sa
poate auzi o muzică pe care alţii nu o
aud:
Ţurţuri de gheaţă/ notele muzicale/ găsite-n minte
Nostalgia singurătăţii
apare în unele poeme însoţită de o uşoară melancolie:
Nimeni acasă-/ frigul din
octombrie/ printre albume
Fluturele stând/ ca un semn de carte/ pe un vers de poem
Amintirile sale sunt foarte bine redate:
Copilǎrie –/pe
albumele foto/ urme de cireşe
Şi putem exemplifica
şi mai bine cu două poeme ce descriu amintirile despre bunica sa:
Aroma de nuci-/aranjând în vitrină/ vasul bunicii
Floare de cimbru-/ redescopăr parfumul/ bunicii mele
Cartea mai
conţine în final notele de lectură, lista cărţilor publicate, biografia
autoarei şi o lista cu premii obţinute la diverse concursuri la care a
participat.
Ar fi greu să facem o selecţie şi o clasificare a
poemelor haiku din acest volum dintr-un motiv foarte simplu:fiecare poem are o
amprentă distinctă şi nu poate fi comparat cu celălalt, în fiecare poem poate
exista un mod diferit de percepţie a naturii şi numai respectarea regulilor
estetice, a spiritului haiku şi a puterii de sugetie, ne dovedesc calitatea acestora.
Citiţi, vă rog, poemele din acest volum!. Ceea ce iese
în evidenţă după citirea lor este că avem în faţă o poetă cu talent autentic,
cu o maturitate şi o sensibilitate deosebită care îi permit să realizeze
poeme haiku de calitate.
Valentin Nicolițov
Un autor, o carte (De-a-ndoaselea - Backwards)
Și trilul mierlei...
Hoinărind printre amintiri / haibun
Cuvânt înainte
Maria Tirenescu debutează editorial relativ târziu, în 2005, cu placheta de haiku frumos intitulată „Risipă de parfum“, în colecţia revistei „Orfeu“ de la Târgu-Mureş. Pasionată de poezia niponă, tenace şi perseverentă, cum stă bine unui profesor de matematică, scrie haiku, senryu, tanka şi, mai nou, haibun, în total zece cărţi, dacă luăm în considerare şi volumele de proză scurtă şi de literatură pentru copii. Pentru activitatea poetică a fost premiată şi antologată, atât în ţară, cât şi în străinătate.
Autoarea, născută în Maramureş şi trăitoare la Cugir, ne propune o carte de haibun. După Octavian Simu, autorul unui excelent „Dicţionar de literatură japoneză“, apărut la Editura Albatros, Bucureşti, în anul 1994, haibunul „este o proză eliptică şi evocativă nesupusă vreunei delimitări metrice“, un jurnal de călătorie presărat cu un haiku sau cu mai multe haikuuri. Haibunul se caracterizează prin concizie, umor, forţă de sugestie, întâlnite şi în haiku.
Cartea de haibun a Mariei Tirenescu ne lasă impresia unui album sentimental cu peisaje, personaje şi poezie (haiku), fiind un îndemn la reîntoarcerea la natură şi la noi înşine. Realitatea concretă reflectată în textele propuse de autoare ne îndeamnă la reverie, procurându-ne acele bucurii mai mult sau mai puţin efemere pe care ţi le oferă o scriitură de calitate. Volumul este un îndemn la drumeţie/călătorie – prilej de cunoaştere şi delectare, îndemn totodată la reflecţie, la trăirea clipei cu demnitate, cu sinceritate, frumos şi curat...
Întâlnim în haibunurile Mariei Tirenescu elementele esenţiale: pământ, aer, apă, foc şi toate anotimpurile cu manifestările lor specifice, predominând toamna şi iarna, cu o întreagă floră şi faună: ciuboţica-cucului, toporaşi, crizanteme, salcâmi, tei, castani, nucul, plopii, iedera, dar şi pupăza, vrăbiile, porumbeii, pescăruşii, cucul, piţigoii, pisica, lăstunul, greierul, câinele etc.
Textele concise, majoritatea, clare („karumi“, cum ar spune japonezii) prezintă cu ajutorul naraţiunii şi descrierii peisaje şi oameni. Cu toate că ne plimbă prin Viena de Anul Nou, ne duce la Techirghiol, Eforie şi Constanţa, majoritatea locurilor prezentate /descrise sunt din Maramureşul natal: Iza, Vaser, Vişeu de Sus, Săcel, dar şi Alba Iulia, Dâncu-Mic, Cluj-Napoca, Cugir. Într-un fel, autoarea autohtonizează haibunul, recurgând la peisajul românesc şi nu la cel nipon. Nu întâlnim în aceste texte muntele sacru al japonezilor, Fuji, nici Tokyo sau Osaka, bucurându-ne de frumuseţile şi tradiţiile noastre transmise de la o generaţie la alta.
Stilul textelor e domol, autoarea nu ţine să ne prezinte ceva spectaculos, ieşit din comun. Întâlnim descrieri şi dialoguri cu accente de tandreţe, iar haikuurile întregesc în mod fericit sentimentele delicate.
Haikuurile pe care le admirăm în aceste texte seamănă cu pendula unui orologiu care prin mişcare, când într-o parte, când într-alta, duc timpul înainte, făcându-ne atenţi la tot ce se întâmplă în jurul nostru.
Am ales câteva haikuuri care arată în mod cert măiestria autoarei, cititorii putând alege, desigur, şi altele din numeroasele micropoeme frumoase:
Moment de taină -
printre cruci dărâmate
zeci de toporaşi
(De Florii)
Pescăruşi pe mare -
pe chipul poetului
aceeaşi tristeţe
(Prima vizită la Constanţa)
Pe podul de lemn
trece un car cu boi -
aromă de fân
(Podul de lemn)
Un greier intră
cu teamă în coridor -
cântec de seară
(Greieraşul)
După aversă -
în lumina amiezii
florile ude
(Aversă la Eforie)
Păsări speriate -
cireaşa nemâncată
cade în zăpadă
(O zi geroasă )
Citind aceste haikuuri în context, ele se deschid ca nişte flori îmbobocite!
Cartea Mariei Tirenescu este una a confesiunilor, a nostalgiei după copilărie (paradisul pierdut), plină de optimism molipsitor, autoarea făcând dovada unui suflet încărcat de frumuseţe şi bunătate. Emoţionante sunt aducerile-aminte despre părinţi, bunici, nepoţi. Cinste cui le-a scris!
Poate unele haibunuri sunt prea lungi, cu prea multe haikuuri într-un singur text (Prima vizită la Constanţa), unele aduc prea multe explicaţii, având un ton cam didacticist (vezi Concertul de Anul Nou), dar, în ansamblu, cartea este o bucurie a spiritului.
Poetul Corneliu Traian Atanasiu, bun cunoscător al mişcării de haiku din România, îi face urătoarea caracterizare/ prezentare: „Maria Tirenescu rămâne o maestră a discreţiei observaţiei, a iscodirii faptelor mărunte, la limita inobservabilului.“ Aşa este: poeta ne face să observăm lucrurile care la prima vedere sunt lipsite de importanţă. Şi, „totuşi...“, vorba haijinului japonez Kobayashi Issa, cu care se aseamănă prin compasiunea faţă de lumea micilor vietăţi şi prin fineţea observaţiei.
În încheiere, redăm cuvintele Mariei Tirenescu din volumul Printre flori apărut la Editura PIM, Iaşi, 2015, în care explică descoperirea haikuului şi crezul în actul creaţiei: „Acum scriu de plăcere şi nu ca un maestru. Dar pentru sufletul meu şi bucuria prietenilor mei, merită să scriu.“
Îi aşteptăm cu interes următoarele apariţii editoriale.
Ioan GĂBUDEAN
Cartea a apărut în 2019, la Editura StudIS, Iași
Cuvânt înainte
Autoarea, născută în Maramureş şi trăitoare la Cugir, ne propune o carte de haibun. După Octavian Simu, autorul unui excelent „Dicţionar de literatură japoneză“, apărut la Editura Albatros, Bucureşti, în anul 1994, haibunul „este o proză eliptică şi evocativă nesupusă vreunei delimitări metrice“, un jurnal de călătorie presărat cu un haiku sau cu mai multe haikuuri. Haibunul se caracterizează prin concizie, umor, forţă de sugestie, întâlnite şi în haiku.
Cartea de haibun a Mariei Tirenescu ne lasă impresia unui album sentimental cu peisaje, personaje şi poezie (haiku), fiind un îndemn la reîntoarcerea la natură şi la noi înşine. Realitatea concretă reflectată în textele propuse de autoare ne îndeamnă la reverie, procurându-ne acele bucurii mai mult sau mai puţin efemere pe care ţi le oferă o scriitură de calitate. Volumul este un îndemn la drumeţie/călătorie – prilej de cunoaştere şi delectare, îndemn totodată la reflecţie, la trăirea clipei cu demnitate, cu sinceritate, frumos şi curat...
Întâlnim în haibunurile Mariei Tirenescu elementele esenţiale: pământ, aer, apă, foc şi toate anotimpurile cu manifestările lor specifice, predominând toamna şi iarna, cu o întreagă floră şi faună: ciuboţica-cucului, toporaşi, crizanteme, salcâmi, tei, castani, nucul, plopii, iedera, dar şi pupăza, vrăbiile, porumbeii, pescăruşii, cucul, piţigoii, pisica, lăstunul, greierul, câinele etc.
Textele concise, majoritatea, clare („karumi“, cum ar spune japonezii) prezintă cu ajutorul naraţiunii şi descrierii peisaje şi oameni. Cu toate că ne plimbă prin Viena de Anul Nou, ne duce la Techirghiol, Eforie şi Constanţa, majoritatea locurilor prezentate /descrise sunt din Maramureşul natal: Iza, Vaser, Vişeu de Sus, Săcel, dar şi Alba Iulia, Dâncu-Mic, Cluj-Napoca, Cugir. Într-un fel, autoarea autohtonizează haibunul, recurgând la peisajul românesc şi nu la cel nipon. Nu întâlnim în aceste texte muntele sacru al japonezilor, Fuji, nici Tokyo sau Osaka, bucurându-ne de frumuseţile şi tradiţiile noastre transmise de la o generaţie la alta.
Stilul textelor e domol, autoarea nu ţine să ne prezinte ceva spectaculos, ieşit din comun. Întâlnim descrieri şi dialoguri cu accente de tandreţe, iar haikuurile întregesc în mod fericit sentimentele delicate.
Haikuurile pe care le admirăm în aceste texte seamănă cu pendula unui orologiu care prin mişcare, când într-o parte, când într-alta, duc timpul înainte, făcându-ne atenţi la tot ce se întâmplă în jurul nostru.
Am ales câteva haikuuri care arată în mod cert măiestria autoarei, cititorii putând alege, desigur, şi altele din numeroasele micropoeme frumoase:
printre cruci dărâmate
zeci de toporaşi
(De Florii)
Pescăruşi pe mare -
pe chipul poetului
aceeaşi tristeţe
(Prima vizită la Constanţa)
trece un car cu boi -
aromă de fân
(Podul de lemn)
cu teamă în coridor -
cântec de seară
(Greieraşul)
în lumina amiezii
florile ude
(Aversă la Eforie)
cireaşa nemâncată
cade în zăpadă
(O zi geroasă )
IUBIREA ÎN POEMUL HAIKU
de Vasile Moldovan
Se vorbește adesea, cu o admirație nedisimulată despre diferite esențe de parfum. Haiku-urile de dragoste pot fi asemuite acestora. Pare imposibil să surprinzi în numai trei versuri de 5 sau 7 silabe un aspect sau altul al celui mai nobil sentiment, dragostea. Și totuși, mulți poți străini au realizat această performanță, dovadă cele câteva antologii de profil apărute în limbi de circulație internațională.
Inscripţii pe un bob de grâu/ Inscriptions on a grain of wheat/ Inscriptions sur un grain de ble
Doamna Letiţia Iubu, medic cu doctorat în
neurologie, este memorialist şi poet.
De aceea nu a fost o surpriză pentru cei care au
cunoscut-o că spre apogeul carierei sale
medicale
a început să scrie şi poezie de sorginte niponă. A publicat trei plachete de
poeme
(haiku,
tanka, haibun) şi o carte de poeme într-un vers INSCRIPŢII PE UN BOB DE GRÂU,
inspirate exclusiv din natură. Poemele într-un
vers se referă, ca şi poemele haiku, la cele patru
anotimpuri. Publicăm câteva poeme într-un vers
din acest volum.
COLINDE
Cântări cu glas de
îngeri dezleagă taina lumii.
.
CASA PĂRINTEASCĂ (I)
Petalii de magnolii
acoperă cărarea.
CASA PĂRINTEASCĂ (II)
Singuri ţurţurii de
gheaţă mă întâmpină în prag.
VIVALDI
Cu fiecare notă mai
trece-un anotimp.
SAMOVARUL
Prin aburul fierbinte
miroase-a flori de tei.
SEPTEMBRIE
Sub raze blânde
toamna-şi aureşte rodul.
TOAMNĂ (I)
În fâlfâit de aripi ne
părăsesc cocorii.
PLECAREA COCORILOR
De ţipete ciudate
văzduhul se-mpânzeşte.
(Letiţia Lucia IUBU-Inscripţii
pe un bob de grâu/ Inscriptions
sur un grain de ble/Inscriptions on a grain of wheat-Poeme într-un vers, volum trilingv, Editura Autograf MGM, 2018.)
Valentin Nicolițov
Într-un bob de grâu înscrisă este holda întreagă
Letiţia Lucia Iubu - Inscripţii pe un bob de grâu
Într-un bob de grâu înscrisă este holda întreagă
ALBASTRU DE SĂPÂNȚA
Un singur nai / Only one panpipe, Antologia poemului într-un vers (1936 – 2016) /Anthology of one line poem (1936 – 2016)
Titlul antologiei e dat de prima parte a cunoscutului poem pillatian « Un singur nai… », care sugerează multiplele ecouri avute de poemul într-un vers din 1936, (data apariţiei volumului de Poeme într-un vers al lui Ion Pillat, până la data editării prezentei antologii). Selecţia poemelor a fost făcută de autorul antologiei.
Coperta, realizată de pictorul Valentin Tănase ilustrează în mod plastic titlul antologiei, reprezentând un nai pe care s-a aşezat un fluture – simbol al frumuseţii, al fragilităţii şi al efemerului.
Prefaţa antologiei aparţine tot lui Vasile Moldovan iar traducerea acesteia în engleză Magdalenei Dale.
Traducerea majorităţii poemelor în engleză este făcută de Vasile Moldovan dar şi de alţi autori : Daniela Albu, Stelian Apostolescu, Virginia Butescu-Stanciu, Radu-Mihail Călinescu, Marius Chelaru, Virginia Cucu, Magdalena Dale, Lidia Ionescu, Marilena Rotaru, Florentin Smarandache, Brăduţ Crişan Suciu, Luminiţa Suse, Tiberiu Tizu şi Ion Untaru.
Antologia cuprinde un număr de 64 de autori, din care se disting nume de mari poeţi ca : Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Veronica Porumbacu, Gheorghe Tomozei. O mare parte a celorlalţi autori sunt nume cunoscute prin volume de poeme într-un vers publicate sau prin participarea cu poeme într-un vers la revista Haiku : Victor Săhleanu, Florin Vasiliu, Florentin Smarandache, Paula Romanescu, Dan Florică, Ioan Marinescu, Ion Brad, Adina Enăchescu, Dumitru Radu, Jules Cohn Botea, Vasile Moldovan, Ion Găbudean, Valentin Nicoliţov, Bogdan I. Pascu, Cornelia Atanasiu, Constantin Stroe, Magdalena Dale, Elia David, Ion Untaru, Luminiţa Suse, Luciana Vladimir, Virginia Popescu.
În prefaţa antologiei, autorul face o analiză complexă şi documentată a poemului într-un vers în paralel cu cea a poemului haiku. Multe idei sunt reluate din lucrarea publicată anterior, POEMUL ÎNTR-UN VERS – STUDII, realizată în colaborare cu regretatul Florin Vasiliu, apărută la Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001, al cărui rezumat l-am prezentat pe blogul meu Phoenix.
Prefaţa actualei antologii poartă un titlu simbolic : « Eternităţi de-o clipă surprinse într-un vers », care reia titlul celui de-al doilea volum pillatian de poezii, publicat în 1914, care prefigurează volumul de Poeme într-un vers, apărut în 1936. Autorul antologiei insistă asupra ecoului avut de acest gen inedit de poezie la data apariţiei sale, asupra criticilor, rezervele acestora, dar şi admiraţia, încurajările şi influenţele exercitate asupra unor poeţi contemporani ai lui Ion Pillat.
De asemenea, Vasile Moldovan aminteşte în prefaţa antologiei cele două surse de inspiraţie ale poetului Ion Pillat care l-au condus la scrierea poemelor într-un vers : pe de o parte unele poezii ale lui Victor Hugo, în care a descoperit adevărate poeme într-un vers, iar pe de altă parte cunoaşterea poemului haiku, cu care venise în contact la Paris. Noua specie constituie astfel o sinteză între occident şi orient.
Mai târziu, poetul îşi va defini poemul într-un vers printr-o strofă :
În tine o lume de simţiri şi vis –
Pătrunde-l cum pătrunde-n zori lucirea
Priveliştii printr-un oblon deschis. »
În finalul prefeţei Vasile Moldovan se opreşte asupra unor autori care au încercat anumite inovaţii sau care au lărgit sfera tematică a poemului într-un vers : Ion Brad, Florentin Smarandache, Florin Vasiliu, Cornelia Atanasiu, Dan Norea – Elia David, Ion Untaru, Adina Enăchescu, Virginia Popescu.
Citind poemele selectate în anthologie mi-a atras atenţia faptul că aceleaşi teme apar la mai mulţi autori dar sunt prezentate diferit, în funcţie de viziunea, talentul şi sensibilitatea proprie fiecăruia. Lucrul acesta mi-a sugerat ideea să fac o selecţie tematică a autorilor, astfel încât cititorul acestei prezentări să poată avea o deschidere mai largă asupra celor care au scris poemele.
Prima temă la care m-am oprit este aceea a definiţiei poetice dată poemului într-un vers, plecând de la aceea a creatorului ei, Ion Pillat :
Only one panpipe, but how many echoes in the wood…
Only a grain of gold from the sterile mine.
Only a thread from the whole ball of dreams.
A world sounds in the seashell, if you bring it to your years.
To succeed fitting more in less.
The quiet spring feels the sea intensity.
Like a light breath the sky rushes down towards us.
A lightening of the mind in the cliff of a verb.
Gentle cranes bring us warmth on the wings.
Tenant under the eaves of the house, a swallow.
A warm breeze caressing the grass blade.
From branches that are bloomed poems compete in dance.
Freed from the winter’s night, it is morning again.
The hoarfrost is veiling the buds of magnolia.
Mother’s dowry chest scented with lavender.
Inside the hot silence, the withered poppies weep.
White butterflies in mating float above the cabbage.
Not a bit of breeze in the oven of the noon.
It passed so fast, as if it never existed.
Fir tree branches, on the mountain peak, scenting the pass.
By turn temptations are ripening under the lustful eyes.
The moon cheered up by the songs of crickets.
How sad is this empire: without cranes or butterflies.
A leafless branch creates calligraphies on the moon.
Like the quince tree in the orchard, my frosted hair.
The forests of silence strip themselves of sound.
In the empty stork’s nest now the moon is sleeping.
Dishevelled bride in the tear of the twilight.
At dawn the wind wipes out the tears of the clouds.
Red scarves, the wind waving through the vineyard.
Last night the hoarfrost fell on a numb butterfly.
Un nor ca o furnică mustrări îi tot trimite…
An ant-like cloud reprimands it again and again…
The autumn cries of the window wanting to come in.
It embroiders ice flowers during frost nights.
“The naked lady” dressed in a mantle of snow.
With the childhood bells today other sledges.
In vain is the tree full, who will harvest stars ?
On the blue meadow a flock of young sheep.
A steam with borders, always unexpected.
To know that the cloud always returns at the source.
On the endless sky a cloud guards the moon.
If the paradise is in the sky, then why are the clouds crying ?
One more petal on the cherry blossom.
Flying from flower to flower it culled colours on its wings.
On the book of poems a hasty reader.
Scattered nightmares when dawn brakes.
From the sling-like field, up it sings of light.
Setting the key note to angels chorus, it forgot to fly down.
From the arch of a branch the skylark is rising.
Scattered in the shards the azure of a song.
Scattered on the grass so many gems.
Above the grass the dew murmurs its fate.
So many dewdrops and in each of them, the sky.
Under the eyes of a hunted deer two teardrops.
A holy smile from mirrors shards.
Both tear and smile she hides in her eyes.
Holding chrysanthemums in her arms to the old cemetery.
No one in this world has ever loved me like her.
Keeping it as a treasure hidden deep in soul.
Salutăm iniţiativa poetului Vasile Moldovan care a demonstrat prin această primă antologie că acest gen de poezie este viguros, capătă tot mai multă amploare în literatura de azi şi are un viitor sigur alături de poemul haiku.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu