Curente în haiku-ul mondial
Primul este curentul clasic cunoscut, instaurat din secolul XVI, curent tradiţional care are încă cea mai mare influenţă în Japonia şi în multe ţări din lume, pe care îl practicăm şi noi de 21 de ani. Acest curent este practicat în multe ţări europene începând cu Franţa, Ţările de Jos, Italia etc. Chiar şi un ambasador cultural al Japoniei pentru Europa, poeta Madoka Mayazumi, care ne-a vizitat ţara în august 2010 şi ne-a vorbit despre poemul haiku la Casa oamenilor de ştiinţă din Bucureşti, ne-a demonstrat că practică atât poemul haiku clasic cât şi cel modern. Am publicat câteva poeme de-ale sale în revista Haiku nr.44/2010.
Al doilea este haiku-ul liber, care a apărut în era Meiji, după 1867, ca o dorinţă a japonezilor de a elibera poemul de regulile clasice pe care le-au considerat în mare parte perimate, desuete, provenind din vremea feudală când Japonia era închisă oricărui contact cu alte ţări din lume. Haiku-ul liber a fost îmbrăţişat după japonezi de către poeţii anglofoni, de cei din America mai ales. Acest curent a mers mai departe şi în prezent susţine că fiecare civilizaţie poate scrie un haiku propriu, fiecare popor îşi poate inventa propriile reguli de exprimare în haiku-ul modern. În România haiku-ul cunoaşte ambele forme de scriere, de la forma fixă de 17 silabe (5-7-5) până la haiku-ul liber, modern, unde aluzia sezonieră nu este precizată şi numărul de silabe este mai mult sau mai puţin exact.
Ambele curente au în comun ideea că structura din poemul tanka se poate păstra în continuare şi în haiku, adică să fie compus din cele două părţi, una care exprimă o legătură cu natura în general şi a doua cu aspect particular, o acţiune în natură, ce sunt separate de kireji (cuvântul care taie, desparte). Conexiunea iniţială cu natura reprezintă universalul, iar cea secundară are legătură cu natura umană sau cu o acţiune în natură şi reprezintă particularul. Această pendulare între universal şi particular dă poemului o profunzime enigmatică ce caracterizează spiritul haiku.
Deci poemul haiku poate fi scris atât în stil clasic cât şi modern. Ambele stiluri păstrează prozodia clasică, dar pot apare mici abateri de una sau maxim două silabe de la cele 17 silabe consacrate şi de la aşezarea silabelor în cele trei versuri (în loc de 5-7-5, pot apare 5-5-7, 7-5-5), sau chiar în două versuri, 12-5, 5-12, mai ales la autorii de limbă engleză.
Haiku-ul modern, fără kigo, este asemănat de mulţi cu spotul publicitar, care conţine cuvinte foarte puţine, concentrate, timpul cât se derulează fiind de ordinul secundelor. Şi poemul haiku se întinde pe parcursul unei singure respiratii timp de câteva scunde. Spiritul haiku reprezintă o manieră deschisă şi intuitivă de a apropia o realitate pe care cititorul o cunoaşte. Unii poeţi anglofoni confundă poemul haiku cu poemul senryu păstrând doar latura ironică a acestuia.
În ambele stiluri, clasic sau modern, nu se face rabat de la calităţile estetice de baza ale poemului haiku arătate. Iată câteva poeme scrise de străini si de români care cred că păstrează calităţile enumerate.
Haiku-ul de tip clasic:
Fluturele/ adormit pe marele clopot/ al templului// (Buson)
Sălaş sărman/schelălăitul câinelui/ noaptea, pe ploaie// (M.Basho)
Şi replicile sale actuale care se aseamănă foarte mult ca spirit haiku şi putere de sugestie:
Spital, ploaie, frig./Un câine lângă poartă/ne privim tăcuţi// (Florin Vasiliu)
Gard de cimitir-/ florile salcâmului/ între două lumi// (Florin Grigoriu)
Viscoleşte/faţa tinerei târfe/ luminată de felinar// (poet din Canada)
Se sparg valurile/ se ceartă pe dig/ emigranţii// (poet din SUA)
Febra Genovei/ poezie, fotbal/ şi ambulanţe// ( Ban’ya Natsuishi)
Bufetul gării/fum, vodcă, ochi înroşiţi/şi gălăgie// (Valentin Nicoliţov)
Poemul haiku poate exprima şi un contrast puternic între starea sufletească a omului aflat într-un moment de grea cumpănă şi seninătatea lumii înconjurătoare:
Chiar în clipele/ nenorocirii noastre-/ ciocârlii cântând// (Şerban Codrin).
Acelaşi contrast între starea sufletească a celui venit la mormântul celor dragi şi cântecul de dragoste al păsărilor neştiutoare din cimitir:
O cruce nouă/lângă una putredă./ Şi trilul mierlei…//(Valentin Nicoliţov).
Desi majoritatea poeţilor au căzut de acord asupra structurii cunoscute de 17 silabe în formula
5-7-5, sunt tolerate în haiku-ul modern şi structurile 5-5-7, 7-5-5, sau chiar 5-12 sau 12-5. Chiar şi la poetul clasic Issa întâlnim des astfel de structuri modificate. Sunt tolerate de asemenea, una sau cel mult două silabe în plus sau în minus faţă de cele 17 consacrate.
Din păcate, se publică astăzi multe banalitati care respectă doar regula celor 17 silabe asezate 5-7-5, dar nu au nicio legătură cu spiritul haiku sau cu puterea sa de sugestie, fiind simple pasteluri despre natură, sau meditaţii, sau chiar aforisme uneori. Regula ar fi să nu fie catalogate sau denumite ca poeme haiku ci doar poeme în stil haiku.
Aşa cum arătam mai înainte, lucrul cel mai important la realizarea unui poem haiku este să ne ferim de platitudine şi de banal. Iată şi un exemplu de micropoem de o banalitate deosebită care nu are nimic în comun cu spiritul haiku, un poem care îmi vine acum în memorie:
Tunet de vară/ oaia părăseşte turma/să pască singură /(Ion Codrescu).
Am găsit mai multe poeme banale ale multor autori, dar nu este cazul să le mai expun aici. Nu vreau să mai insist pe astfel de exemple negative, deşi la o lectură atentă ele pot fi găsite din abundenţă.
Ar mai fi totuşi de menţionat unele aspecte privind copierea de către unii poeţi diletanţi a unor poeme haiku de calitate ale altor poeţi cunoscuţi şi publicaţi. Cunosc cel puţin şapte sau opt exemple de autori care au împrumutat poeme haiku întregi sau doar părţi de poeme de la alţii, fără nicio jenă. Pe unele falsuri le-am semnalat în revista Haiku şi, drept urmare, mi-am atras antipatia celor menţionaţi, pe alţii nu i-am semnalat încă şi nici nu cred că o voi mai face în viitor, deşi îi am pe toţi strânşi într-o mapă şi aş putea publica chiar o plachetă cu “operele” lor de împrumut. Dar nu mi-am propus să deschid o astfel de polemică ci numai s-o semnalez, vreau să amintesc faptul că acest fenomen negativ încă persistă printre unii poeţi, mai ales începători, şi trebuie înlăturat. Toţi cei care întâlnim aceste falsuri trebuie să le arătăm colegilor în cenaclurile proprii de haiku, mai ales atunci când autorii respectivi nu înţeleg să se îndepărteze de asemenea obiceiuri. Nu doresc să deschid niciun fel de polemică pentru că nu cred că asta este calea spre perfecţiune. Nu mă consider o somitate în această materie ci doar un poet la fel ca oricare altul. Doar că fac efortul de a mă documenta şi am obiceiul să citesc cam tot ce-mi cade în mână şi să analizez cu atenţie ceea ce am citit.Trebuie să citim mai mult, să colaborăm mai mult unii cu alţii şi rezultatele bune se vor înmulţi. Şi să fim mai atenţi la calitatea poemelor pe care le publicăm, pentru a nu semăna confuzie mai ales în rândul celor care vor să abordeze scrierea acestui poem şi nu au stabilite încă nişte criterii de calitate, deoarece ei vor încerca să-şi stabilească singuri aceste criterii citind poeme din diverse volume apărute.
Şi aici doresc să mă refer la lipsa unor analize critice amănunţite asupra volumelor de poeme haiku, lipsa criticii de haiku.
Inainte de 1989 poemul haiku era considerat o poezie prea intelectuală, neînţeleasă de politrucii agramaţi ai fostei puteri care o exilaseră în afara literaturii. Dar şi acum, după 22 de ani, sunt destui literaţi care nu acceptă această formă de poezie, din inerţie sau poate din necunoaştere. Ei consideră că acest poem nu este poezie şi nu trebuie luat în seamă mai ales din cauza a două caracteristici ale sale: lipsa rimei şi a ritmului propriu unei poezii clasice şi simplitatea sa, poemul haiku nefolosind figurile de stil cunoscute în poezia clasică cum sunt metafora, comparaţia, personificarea, adjectivele de tot felul etc. Aceşti critici se comportă, din păcate, la fel ca şi ciobanul venit de la ţară care, ajuns la grădina zoologică din oraş, vede o girafă, se uită lung la ea buimăcit şi spune că “animalul ăsta nu există”, fiindcă în viaţa lui de cioban de până atunci nu l-a văzut şi nu l-a păscut. Aşa cred că privesc consternaţi criticii şi poemul haiku. Dar nu au dreptate: există în literatură multe poezii fără rimă, cu versuri albe, însă pentru a întelege poemul haiku cred că ar trebui mai întâi să dorească să-l cunoască. Mai sunt şi alţi critici care mai cunosc câte ceva despre particularităţile din limba japoneză. Aceştia afirmă că poemul haiku nu poate fi scris şi înţeles în alte limbi datorită acestor particularităţi. Ei fac referire mai ales la faptul că în limba japoneza poemul conţine 17 sunete denumite onji, care nu sunt echivalente cu cele 17 silabe de la noi.
Din aceste câteva motive expuse mai înainte în prezent nu avem comentarii despre haiku în literatura română care să ofere nişte criterii solide de apreciere a calităţii acestui poem.
Majoritatea celor care s-au încumetat să prezinte cărţi de haiku apărute la noi au avut aprecieri de tipul citit-plăcut. A făcut excepţie doar eminentul profesor Ion Rotaru care în O istorie a literaturii române de la începuturi şi până în prezent a acordat mai multe pagini mişcării haiku din România.
Există aşadar puţine studii de analiză a poemului haiku, de identificarea componentelor sale pe cele două planuri, în cele două sau chiar trei momente distincte ale sale. Tot din necunoaştere nu se fac analize specifice pentru identificarea puterii de sugestie, a spiritului haiku, a categoriilor estetice utilizate pentru a aduce în cele trei versuri spiritul haiku. Nimeni nu analizează contrastele, nici simplitatea, firescul, graţia, atitudinea de desprindere din materialitatea lumii. Ba mai mult, unii poeţi, confundă de multe ori firescul şi simplitatea cu banalul făcând exces de banalităţi. Nici simţul simplităţii nu trebuie exacerbat, căci dacă este utilizat prea des reduce poemul haiku la o simplă expunere de banalităţi. Şi există, din păcate, sumedenie de autori şi de cărţi cu zeci sau sute de tristihuri banale care sunt denumite pompos poeme haiku. Am dat mai înainte un singur exemplu.Trebuie să recunoaştem că nici revistele literare sau editurile care le publică nu reuşesc să facă distincţie între un poem despre natură, un simplu pastel în 17 silabe şi un poem haiku atentic. Există, în schimb, mulţi autori, începători, mai modeşti, care-şi cunosc limitele şi-şi întitulează micropemele scrise drept “poeme in stil haiku”.
Primul este curentul clasic cunoscut, instaurat din secolul XVI, curent tradiţional care are încă cea mai mare influenţă în Japonia şi în multe ţări din lume, pe care îl practicăm şi noi de 21 de ani. Acest curent este practicat în multe ţări europene începând cu Franţa, Ţările de Jos, Italia etc. Chiar şi un ambasador cultural al Japoniei pentru Europa, poeta Madoka Mayazumi, care ne-a vizitat ţara în august 2010 şi ne-a vorbit despre poemul haiku la Casa oamenilor de ştiinţă din Bucureşti, ne-a demonstrat că practică atât poemul haiku clasic cât şi cel modern. Am publicat câteva poeme de-ale sale în revista Haiku nr.44/2010.
Al doilea este haiku-ul liber, care a apărut în era Meiji, după 1867, ca o dorinţă a japonezilor de a elibera poemul de regulile clasice pe care le-au considerat în mare parte perimate, desuete, provenind din vremea feudală când Japonia era închisă oricărui contact cu alte ţări din lume. Haiku-ul liber a fost îmbrăţişat după japonezi de către poeţii anglofoni, de cei din America mai ales. Acest curent a mers mai departe şi în prezent susţine că fiecare civilizaţie poate scrie un haiku propriu, fiecare popor îşi poate inventa propriile reguli de exprimare în haiku-ul modern. În România haiku-ul cunoaşte ambele forme de scriere, de la forma fixă de 17 silabe (5-7-5) până la haiku-ul liber, modern, unde aluzia sezonieră nu este precizată şi numărul de silabe este mai mult sau mai puţin exact.
Ambele curente au în comun ideea că structura din poemul tanka se poate păstra în continuare şi în haiku, adică să fie compus din cele două părţi, una care exprimă o legătură cu natura în general şi a doua cu aspect particular, o acţiune în natură, ce sunt separate de kireji (cuvântul care taie, desparte). Conexiunea iniţială cu natura reprezintă universalul, iar cea secundară are legătură cu natura umană sau cu o acţiune în natură şi reprezintă particularul. Această pendulare între universal şi particular dă poemului o profunzime enigmatică ce caracterizează spiritul haiku.
Deci poemul haiku poate fi scris atât în stil clasic cât şi modern. Ambele stiluri păstrează prozodia clasică, dar pot apare mici abateri de una sau maxim două silabe de la cele 17 silabe consacrate şi de la aşezarea silabelor în cele trei versuri (în loc de 5-7-5, pot apare 5-5-7, 7-5-5), sau chiar în două versuri, 12-5, 5-12, mai ales la autorii de limbă engleză.
Haiku-ul modern, fără kigo, este asemănat de mulţi cu spotul publicitar, care conţine cuvinte foarte puţine, concentrate, timpul cât se derulează fiind de ordinul secundelor. Şi poemul haiku se întinde pe parcursul unei singure respiratii timp de câteva scunde. Spiritul haiku reprezintă o manieră deschisă şi intuitivă de a apropia o realitate pe care cititorul o cunoaşte. Unii poeţi anglofoni confundă poemul haiku cu poemul senryu păstrând doar latura ironică a acestuia.
În ambele stiluri, clasic sau modern, nu se face rabat de la calităţile estetice de baza ale poemului haiku arătate. Iată câteva poeme scrise de străini si de români care cred că păstrează calităţile enumerate.
Haiku-ul de tip clasic:
Fluturele/ adormit pe marele clopot/ al templului// (Buson)
Sălaş sărman/schelălăitul câinelui/ noaptea, pe ploaie// (M.Basho)
Şi replicile sale actuale care se aseamănă foarte mult ca spirit haiku şi putere de sugestie:
Spital, ploaie, frig./Un câine lângă poartă/ne privim tăcuţi// (Florin Vasiliu)
Gard de cimitir-/ florile salcâmului/ între două lumi// (Florin Grigoriu)
Viscoleşte/faţa tinerei târfe/ luminată de felinar// (poet din Canada)
Se sparg valurile/ se ceartă pe dig/ emigranţii// (poet din SUA)
Febra Genovei/ poezie, fotbal/ şi ambulanţe// ( Ban’ya Natsuishi)
Bufetul gării/fum, vodcă, ochi înroşiţi/şi gălăgie// (Valentin Nicoliţov)
Poemul haiku poate exprima şi un contrast puternic între starea sufletească a omului aflat într-un moment de grea cumpănă şi seninătatea lumii înconjurătoare:
Chiar în clipele/ nenorocirii noastre-/ ciocârlii cântând// (Şerban Codrin).
Acelaşi contrast între starea sufletească a celui venit la mormântul celor dragi şi cântecul de dragoste al păsărilor neştiutoare din cimitir:
O cruce nouă/lângă una putredă./ Şi trilul mierlei…//(Valentin Nicoliţov).
Desi majoritatea poeţilor au căzut de acord asupra structurii cunoscute de 17 silabe în formula
5-7-5, sunt tolerate în haiku-ul modern şi structurile 5-5-7, 7-5-5, sau chiar 5-12 sau 12-5. Chiar şi la poetul clasic Issa întâlnim des astfel de structuri modificate. Sunt tolerate de asemenea, una sau cel mult două silabe în plus sau în minus faţă de cele 17 consacrate.
Din păcate, se publică astăzi multe banalitati care respectă doar regula celor 17 silabe asezate 5-7-5, dar nu au nicio legătură cu spiritul haiku sau cu puterea sa de sugestie, fiind simple pasteluri despre natură, sau meditaţii, sau chiar aforisme uneori. Regula ar fi să nu fie catalogate sau denumite ca poeme haiku ci doar poeme în stil haiku.
Aşa cum arătam mai înainte, lucrul cel mai important la realizarea unui poem haiku este să ne ferim de platitudine şi de banal. Iată şi un exemplu de micropoem de o banalitate deosebită care nu are nimic în comun cu spiritul haiku, un poem care îmi vine acum în memorie:
Tunet de vară/ oaia părăseşte turma/să pască singură /(Ion Codrescu).
Am găsit mai multe poeme banale ale multor autori, dar nu este cazul să le mai expun aici. Nu vreau să mai insist pe astfel de exemple negative, deşi la o lectură atentă ele pot fi găsite din abundenţă.
Ar mai fi totuşi de menţionat unele aspecte privind copierea de către unii poeţi diletanţi a unor poeme haiku de calitate ale altor poeţi cunoscuţi şi publicaţi. Cunosc cel puţin şapte sau opt exemple de autori care au împrumutat poeme haiku întregi sau doar părţi de poeme de la alţii, fără nicio jenă. Pe unele falsuri le-am semnalat în revista Haiku şi, drept urmare, mi-am atras antipatia celor menţionaţi, pe alţii nu i-am semnalat încă şi nici nu cred că o voi mai face în viitor, deşi îi am pe toţi strânşi într-o mapă şi aş putea publica chiar o plachetă cu “operele” lor de împrumut. Dar nu mi-am propus să deschid o astfel de polemică ci numai s-o semnalez, vreau să amintesc faptul că acest fenomen negativ încă persistă printre unii poeţi, mai ales începători, şi trebuie înlăturat. Toţi cei care întâlnim aceste falsuri trebuie să le arătăm colegilor în cenaclurile proprii de haiku, mai ales atunci când autorii respectivi nu înţeleg să se îndepărteze de asemenea obiceiuri. Nu doresc să deschid niciun fel de polemică pentru că nu cred că asta este calea spre perfecţiune. Nu mă consider o somitate în această materie ci doar un poet la fel ca oricare altul. Doar că fac efortul de a mă documenta şi am obiceiul să citesc cam tot ce-mi cade în mână şi să analizez cu atenţie ceea ce am citit.Trebuie să citim mai mult, să colaborăm mai mult unii cu alţii şi rezultatele bune se vor înmulţi. Şi să fim mai atenţi la calitatea poemelor pe care le publicăm, pentru a nu semăna confuzie mai ales în rândul celor care vor să abordeze scrierea acestui poem şi nu au stabilite încă nişte criterii de calitate, deoarece ei vor încerca să-şi stabilească singuri aceste criterii citind poeme din diverse volume apărute.
Şi aici doresc să mă refer la lipsa unor analize critice amănunţite asupra volumelor de poeme haiku, lipsa criticii de haiku.
Inainte de 1989 poemul haiku era considerat o poezie prea intelectuală, neînţeleasă de politrucii agramaţi ai fostei puteri care o exilaseră în afara literaturii. Dar şi acum, după 22 de ani, sunt destui literaţi care nu acceptă această formă de poezie, din inerţie sau poate din necunoaştere. Ei consideră că acest poem nu este poezie şi nu trebuie luat în seamă mai ales din cauza a două caracteristici ale sale: lipsa rimei şi a ritmului propriu unei poezii clasice şi simplitatea sa, poemul haiku nefolosind figurile de stil cunoscute în poezia clasică cum sunt metafora, comparaţia, personificarea, adjectivele de tot felul etc. Aceşti critici se comportă, din păcate, la fel ca şi ciobanul venit de la ţară care, ajuns la grădina zoologică din oraş, vede o girafă, se uită lung la ea buimăcit şi spune că “animalul ăsta nu există”, fiindcă în viaţa lui de cioban de până atunci nu l-a văzut şi nu l-a păscut. Aşa cred că privesc consternaţi criticii şi poemul haiku. Dar nu au dreptate: există în literatură multe poezii fără rimă, cu versuri albe, însă pentru a întelege poemul haiku cred că ar trebui mai întâi să dorească să-l cunoască. Mai sunt şi alţi critici care mai cunosc câte ceva despre particularităţile din limba japoneză. Aceştia afirmă că poemul haiku nu poate fi scris şi înţeles în alte limbi datorită acestor particularităţi. Ei fac referire mai ales la faptul că în limba japoneza poemul conţine 17 sunete denumite onji, care nu sunt echivalente cu cele 17 silabe de la noi.
Din aceste câteva motive expuse mai înainte în prezent nu avem comentarii despre haiku în literatura română care să ofere nişte criterii solide de apreciere a calităţii acestui poem.
Majoritatea celor care s-au încumetat să prezinte cărţi de haiku apărute la noi au avut aprecieri de tipul citit-plăcut. A făcut excepţie doar eminentul profesor Ion Rotaru care în O istorie a literaturii române de la începuturi şi până în prezent a acordat mai multe pagini mişcării haiku din România.
Există aşadar puţine studii de analiză a poemului haiku, de identificarea componentelor sale pe cele două planuri, în cele două sau chiar trei momente distincte ale sale. Tot din necunoaştere nu se fac analize specifice pentru identificarea puterii de sugestie, a spiritului haiku, a categoriilor estetice utilizate pentru a aduce în cele trei versuri spiritul haiku. Nimeni nu analizează contrastele, nici simplitatea, firescul, graţia, atitudinea de desprindere din materialitatea lumii. Ba mai mult, unii poeţi, confundă de multe ori firescul şi simplitatea cu banalul făcând exces de banalităţi. Nici simţul simplităţii nu trebuie exacerbat, căci dacă este utilizat prea des reduce poemul haiku la o simplă expunere de banalităţi. Şi există, din păcate, sumedenie de autori şi de cărţi cu zeci sau sute de tristihuri banale care sunt denumite pompos poeme haiku. Am dat mai înainte un singur exemplu.Trebuie să recunoaştem că nici revistele literare sau editurile care le publică nu reuşesc să facă distincţie între un poem despre natură, un simplu pastel în 17 silabe şi un poem haiku atentic. Există, în schimb, mulţi autori, începători, mai modeşti, care-şi cunosc limitele şi-şi întitulează micropemele scrise drept “poeme in stil haiku”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu