ZBOR DE CIOCÂRLII – Virginia POPESCU

 

 de Teodora MOŢET

 Revista „Haiku” din Bucureşti, păşind în cel de-al patrulea deceniu de existenţă, poate oferi numeroase exemple ale participării acestei autoare prin creaţie proprie, prin versiuni româneşti sau franceze de haiku, oportune cu ocazia concursurilor internaţionale organizate de publicaţie. Ca orice haijin care se respectă, Virginia Popescu are acces la limbi străine (mai ales franceza şi engleza), citind şi traducând în şi din aceste limbi. Atelierul literar în cauză este complex şi cuprinde retroversiuni de mare dificultate din Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Grigore Vieru dar şi Mateiu Caragiale.

În acest atelier, ca într-un cuib fertil, eclozează şi versuri de sorginte niponă. Autoarea este prezentă în peste 23 de antologii din România şi din lume cu: haiku, haibun, poeme într-un vers. Această activitate a cunoscut aprecieri concretizate în treizeci de premii în ţară şi străinătate.  Lucrând la selecţia de versuri pentru placheta „Zbor de ciocârlii”, autoarea s-a folosit de o sută de poeme haiku, selecţia nu vizează unele versuri prezente în filele de istorie literară – haiku, realizate de Şerban Codrin şi Florin Grigoriu, şi nici unele care fuseseră premiate. Materialul poetic este organizat în cinci anotimpuri (câte sunt în Ţara Soarelui Răsare), fiecare trecere sezonală etalând reverenţios un haiku nipon. Nu există ostentaţie într-un demers care valorifică tradiţia românească, folclorul, astfel încât următorul haiku este de domeniul rarităţii:

Noapte geroasă –

 pe geamuri ikebana

 sub clar de lună

 

 Se consideră „neonorabil” un haiku fără succesiunea de „mora” 5/7/5. Limba română, printre alte calităţi, iată, o are şi pe aceea de a se plia acestui canon. Semnatara acestei prefeţe perseverează ea însăşi, ca şi majoritatea autorilor români, în păstrarea acestui specific compoziţional. Acest lucru, în mod fericit, creşte „credibilitatea” acestui gen de creaţie, iar efortul în realizarea unei forme fixe are roade benefice în plan ideatic. Cititorul este supus unei terapii liniştitoare, datorate unei cadenţe repetate ca un murmur de râu, ca un exerciţiu de respiraţie. Autoarea nu foloseşte adăugiri forţate de rotunjire a versului. Kireji apare mai ales după primul vers, pauza de gândire a elipsei situându-se aici. Într-un haiku pe care poetul Dan Doman îl consideră al anului 2012, kireji are un efect de ricoşeu:  

 

Noapte cu polei –

alunecând pe clape

 mâinile prelungi

 

 Un exerciţiu poetic, practicat şi în lirica niponă, mută aliteraţia în alt haiku:

 

Luna de gheaţă –

 alunecând pe geamuri

 razele prelungi

 

 Practicând tehnica de a scrie după instantanee fotografice, autoarea redă natura cu exactitate naturalistă, ca în experienţa „sono mom”, „hai-i”. 9 Se observă la autorii români, printre care şi autoarea în discuţie, folosirea unui truc verbal care înlătură învelişul figurat al unei exprimări din limbajul vorbit românesc, reaşezând de pildă personificarea în matca ei concretă de început. Procedeul nu e nou, şi apare la George Topârceanu şi Otilia Cazimir. Astfel, Virginia Popescu nu alege întâmplător „regina nopţii” alături de verbul „a domni”, şi nici „nu-mă-uita”, atunci când evocă un cimitir. Este ca şi cum un cuvânt ar face o călătorie în trecut spre prospeţimea iniţială:

 

Aer parfumat –

în grădină domneşte

 regina nopţii

 

 Ca un reflex al unei lecturi de calitate, se descifrează aluzii la versuri nipone:

 

Odihnă la câmp –

în ulciorul răsturnat

 cântă un greier

 

Realizând un fel de„ honkadori”, asimilarea este fină şi trimiteri pot fi la pictorul român Camil Ressu. Aluziile sunt şi la haiku românesc:

 

Slujba de seară –

mirosul iasomiei

umple altarul

 

 În rândul haijinilor români de succes, Eduard Ţară fiind „ as‟, a început să se înfiripe un fel de haiku cosmic, acesta reuşindu-i şi autoarei de faţă când adaugă o dimensiune fantastică, halucinantă fenomenelor cereşti:

 

Cascada vuind –

soarele se aruncă

 în prăpastie

 

 Nu este de mirare că acest haiku a fost apreciat de Şerban Codrin. În alt haiku, talerul unei păpădii umile captează soarele, ca într-o eclipsă inversă ce multiplică lumina şi nu lipsa ei:

 

O adiere –

păpădia leagănă

soarele din zori

 

 În istoria literaturii japoneze, se semnalează existenţa unor pictori niponi care nu vizitau peisajele pe care le pictau, deci realizau „una cosa mentale”: „Ceea ce era valabil pentru pictori era şi mai firesc pentru poeţi” (Shuichi Kato). Începând cu Basho, haiku devine un scurt-circuit între realitate şi percepţia umană sensibilă. Poeţii români recunosc şi ei importanţa inspiratoare a naturii, versurile vor fi autentice dacă vor fi concomitente unei trăiri, unei percepţii.

Acestei categorii de poeţi îi aparţine şi Virginia Popescu, venind cu un mesaj al iubirii naturii, mesajul fiind constant optimist. Să ne bucurăm alături de ea:

 

Dă colţul ierbii –

o cărare se pierde

în primăvară

 

chiar dacă

 

Într-un amurg

cocorii pleacă

purtând cerul pe aripi