Imagine şi cuvânt în poezia lui Dan Doman

Vasile  Moldovan

 

     La sfârșitul anului 2021, Editura Societăţii Scriitorilor Români din Bucureşti a publicat o importantă carte de fotohaiku, sub semnătura poetului Dan Doman.

 

      Dan Doman este unul dintre haijinii începutului de drum. A frecventat Cenaclul de haiku „Florin Vasiliu” din București încă de la înființarea acestuia. A colaborat, de asemenea, cu societățile de haiku din Constanța și Târgu-Mureș publicând în revistele acestora, Albatros, Orfeu și Bucurii efemere. Fire comunicativă, Dan Doman a promovat prietenia prin haiku, scriind și tipărind împreună cu alți poeți, Iulian Dămăcuș, Radu Patrichi, Elena Manta Ciubotariu, Ioan Găbudean, Sonia Cristina Coman, Nicolae Ștefănescu, Ecaterina Dărăban, mai multe plachete de poeme rengay. Înclin să cred că e cel mai prolific poet de poeme rengay din literatura română, el continuând să scrie şi azi solo rengay şi poeme în colaborare cu Olga Neagu, Cezar-Florin Ciobîcă şi, mărturisesc, chiar și cu mine!

       Totodată, Dan Doman e pasionat de literatura pentru copii, domeniu în care a publicat cinci cărți în proză și a reușit să creeze un personaj de mare atracție în lumea celor mici, și anume pe fetița Laura.

     La împlinirea vârstei de 70 de ani, poetul și-a făcut un cadou de zile mari, o carte de excepție,  Vești de acasă /News from home, la Editura Societății Scriitorilor Români, carte de  fotohaiku și alte poeme  vizuale. E al patrulea său volum de acest fel, după O cărare prin ierburile toamnei /A path through the autumn grasses (2012), Noi și  o stea / We and a lone star (2018), Urmele pașilor tăi /The traces of your footsteps (2020). 

        E meritul lui Dan Doman de a răspândi sintagma poeme vizuale, prin care se înțeleg acele creații în care imaginea și cuvântul contribuie deopotrivă la crearea emoției estetice. Imaginea și logosul se întrepătrund, formează un tot. Poetul se adresează văzului și auzului, picturii și muzicii, cuvântului și, prin intermediul său, gândirii. Cartea a fost scrisă în cei doi ani de recluziune pricinuiţi de pandemie. În vreme ce alți confrați nu au făcut decât să se jeluiască în această perioadă de mari frustrări, Dan Doman, având un comportament atletic, a străbătut munții ca geolog sau ca simplu turist și a consemnat cu pana sau cu obiectivul aparatului foto imagini de o mare frumusețe de pe tot cuprinsul românesc, dar mai ales din munți și păduri.

    Cartea propriu-zisă e împărțită în stil japonez pe anotimpuri, începând cu Anul Nou, urmat de primăvară, vară, toamnă și iarnă.

   Anul Nou  se prezintă ca un spectacol grandios în aer liber, în care se îmbină aspectele reale cu cele fantastice. În programul de revelion, bunăoară, creasta muntelui e luminată de lună, iar anii îndepărtați ai copilăriei au renăscut, parcă, într-un bulgăre de nea. Totul are loc într-o atmosferă de curățenie, de puritate fizică și spirituală: curățenie de Crăciun – / ea șterge mai întâi norii / de pe geam.

   

                               

curăţenie de Crăciun –

ea şterge mai întâi norii

de pe geam

   Primăvara, la un moment dat, haikuul e prea strâmt pentru a putea cuprinde integral realitatea și atunci poetul recurge la fotogunsaku, gen alcătuit din fotografie, haiku și tanka, precum și la fotorengay. De asemenea, apelează din când în când la haikuuri descoperite în trilogia „Frații Jderi” de Mihail Sadoveanu, cărora le asociază fotografii misterioase: râu nevăzut / deasupra văii curge / o adiere lină  sau crucile nopții – / curg neguri pe Prut / se-arată știma.

 

 

Crucile nopţii–

curg neguri pe Prut

se-arată ştima

Vara are zile nesfârşite, dar poetul compune şi noaptea fotohaiku: ultimul soare – / lunga zi de vară / încet dispare şi noapte de vară – / chiar şi în vis bătrânul / compune fotohaiku.

 

ultimul soare –

lunga zi de vară

încet dispare

 

  În secvența Toamna autorul se înfățișează pe sine, ca poet și artist fotograf, în timp ce lucra la scrierea acestei cărți: munții în toamnă – / tu stai în izolare / compunând haiku  și  zi cu vânt – / „pozele ți-au ieșit cam strâmbe” / zice pictorul.

 

 zi cu vânt – 

“pozele ţi-au ieşit cam strîmbe“ 

zice pictorul

       Iarna e surprinsă în esențe tari, precum acestea: liniște / în odaia copiilor – / afară  ninge  și  prima ninsoare – / vara se ascunde / într-o frunză.

 

prima ninsoare–

vara se ascunde          

într-o frunză

 

      Cartea se încheie cu o amplă postfață care constă în interviul acordat de Dan Doman poetului Ioan Găbudean, despre haiku, fotohaiku și literatura pentru copii. E unul din textele reprezentative despre fotohaiku și scrieri similare, până în prezent doar regretatul Dumitru Radu şi Ion Codrescu au publicat ceva similar. Dan Doman ne mărturisește că acumulările sale de haiku au fost destul de lente până în 1996, când a debutat în volum și a câștigat premiul II la Ito En New Haiku, cel mai prestigios concurs internațional de haiku.

       De fotografiat s-a apucat imediat după bacalaureat, când a primit în dar de la mama sa, şi ea poetă de haiku, Ecaterina Dărăban, un aparat foto. A activat ani îndelungați într-un fotoclub al geologilor. Din anii romantici ai tinereții a început să asocieze imaginea cu sunetul, compunând diaporame pe muzică de Vivaldi și Gershwin. După ce a exersat peste un deceniu fotohaikuul, Dan Doman consideră că „Într-un poem fotohaiku legătura dintre fotografie și text poate fi directă sau sugerată. Asocierea haikuurilor cu imagini, la fel ca a haikuurilor între ele, poate urma în mod liber aceleași principii care guvernează legarea versurilor în cazul poemelor renga.”.

    Prin cele mai reușite fotohaikuuri, ca și prin regulile și principiile din interviul care încheie cartea, vești de acasă / news from home se constituie într-un mic manual de poetică. Tinerii autori de fotohaiku au ce învăța din reușita celor mai multe poeme, cât și din prezentarea succintă și clară a teoriei genului. Prin urmare, cartea de față rămâne o lucrare de referință, atât pentru Dan Doman, cât și pentru genul abordat, fotohaikuul, aflat încă destul de aproape de începuturile sale, la noi şi în lume.

    

Trei decenii în spirit haiku

 Prezentare de Dorian Obreja

Editura Societăţii Scriitorilor Români a scos de sub tipar, chiar la debutul acestui an, sub semnătura lui Valentin Nicoliţov, volumul mai mult decât sugestiv intitulat Trei decenii în spirit haiku.

Debutând, în spaţiul literaturii, la vârsta maturităţii, Valentin Nicoliţov a reuşit performanţa ca, în doar două decenii, să devină autorul a 21 de cărţi, abordând actul creaţiei cu firească maturitate, dar şi cu, aş spune, tinerească aplecare către diversitate, întrucât nu se limitează în a scrie doar poezie clasică, proză scurtă ori romane, ci s-a lăsat atras şi de ceea ce constituie subiectul cărţii căreia îi sunt dedicate aceste rânduri, anume poemul haiku, ce a devenit, în cele din urmă, iubirea sa majoră. În zona acestuia ajunge să performeze la nivel internaţional - amintesc doar că românii prezenţi în cele câteva antologii mondiale de gen pot fi număraţi pe degetele unei singure mâini, iar Valentin Nicoliţov este mereu printre ei. Şi aş mai sublinia un lucru important: cu certitudine, numărul volumelor tipărite de autor ar fi fost mult mai mare, dacă, dând dovadă de generozitate şi constantă implicare, el nu ar fi ales calea de a fi un ferment, un catalizator, organizând domeniul şi manifestări dedicate acestuia, îndrumând pe nou-veniţi şi antologând, mediatizând realizările autohtone peste hotare şi contribuind, de multe ori decisiv, la clasarea haikuului românesc în contextul globalizării tot mai accentuate ale unui fel de exprimare lirică specifică mai demult numai practicanţilor ei din Ţara Soarelui Răsare.

Pionier sau veteran (cum preferaţi a-i spune) al acestui gen în ţara noastră, autorul este nu doar haijin (aceasta este denumirea pentru scriitorii din domeniul amintit), ci şi preşedintele Societăţii Române de Haiku şi redactor şef al Revistei Haiku.

Dacă, în 2010, el realiza „doar” o antologie de poeme de gen, subintitulată „20 de ani de haiku”, experienţa acumulată l-a determinat ca, în acest an, să construiască o lucrare mult mai elaborată şi mai sugestivă, sintetizând, elocvent, trei decade, nu doar de istorie, ci, aşa cum este subliniat şi în titlu, de spirit haiku. 

Cele peste 250 de pagini ale cărţii sunt substanţiale şi acoperă remarcabil intervalul de timp menţionat, în cinci capitole, dintre care amintesc „Interviuri, mese rotunde, convorbiri”, „Antologii de poezie niponă”, „Note de lectură, prezentări de cărţi”, şi „Analize. Cum scriem haiku?”. Volumul este, în acelaşi timp, scris cu artă, bine organizat şi, mai presus de toate, extrem de util, constituind o pagină memorabilă din perioada de început a unui gen, cândva considerat exotic, actualmente adoptat şi practicat de mulţi autori din ţara noastră. O altă personalitate de primă importanţă în domeniu, anume domnul Vasile Moldovan, prefaţator al cărţii, o defineşte, simplu, dar foarte adecvat, ca fiind „un îndreptar preţios cititorilor români pentru cunoaşterea problemelor fenomenului haiku în România”.

 Din primul capitol aş extrage un fragment de dialog dintre ieşeanul Marius Chelaru (şi el haijin cu performanţe internaţionale, dar şi avizat comentator al genului) şi Valentin Nicoliţov.

M.C:- ,,...mulţi spun că, în mod natural, dată fiind provenienţa şi ce înseamnă haiku, este un fenomen dacă nu marginal, atunci de nişă”...

V.N: ,,În România, poemul haiku, deşi s-a dezvoltat foarte mult în ultimele decenii, fiind cunoscuţi astăzi peste 300 de poeţi, continuă să fie destul de puţin cunoscut în marea masă a cititorilor de poezie, iar critica literară nu-i acordă atenţia ce i s-ar cuveni din cauză că nu este suficient de pregătită să-l cunoască.”. De amintit şi interviurile dintre autor şi haijini străini consacraţi, din Franţa, SUA, Canada, Suedia, intervenţiile lui Valentin Nicoliţov la Sofia ori Parma. 

Partea a doua cuprinde consideraţii (dar şi exemple, ceea ce vine să întregească în mod fericit demersul) despre antologii de haiku realizate în România, despre antologia româno-franceză şi cele româno-americane), antologii de tanka, senryu, haibun. Citez, de aici, câteva poeme haiku de iubire:

Când te-am văzut

m-a luat un frig suav

 de stea căzătoare (Nichita Stănescu);

 

Degetele mele coboară

înfiorate pe gâtul tău lung

 ca pe o scară de incendiu (Gheorghe Tomozei)

 

Frumoasa la scaldă

 râul încetinindu-şi

 curgerea (Florin Grigoriu).

 

Apus de soare

la plecare umbra ta

ar mai rămâne (Valentin Nicolițov)

 

Din capitolul al treilea sunt de remarcat însemnările lui Vasile Moldovan şi Constantin Mihail Popescu despre Valentin Nicoliţov, ale lui Valentin Nicoliţov despre Vasile Moldovan, Radu Serban, Ana Drobot, Valentin Busuioc si alti poeti din România, despre Alain Kervern și Jean Antonini (Franţa), Ban’ya Natsuishi (Japonia) precum și notele de lectură semnate de poeta Doreen King (Marea Britanie).

 A patra secţiune a volumului se înscrie în cea mai mare măsură sub semnul pledoariei „despre frumuseţea haikuului”, abordând şi problemele actuale ale genului (printre care, nu în ultimul rând, „inspiraţia/copierea” de la alţi autori), practica lui în ţara noastră, culminând cu ceea ce poate fi considerat un pe cât de succint, pe atât de dens „manual” despre „cum scriem haiku” – de o utilitate indiscutabilă.

 Ultimul capitol configurează, convingător, profilul complex şi activitatea prodigioasă a autorului.

În totul, Trei decenii în spirit haiku se dovedeşte a fi o carte care nu trebuie să lipsească din nicio bibliotecă, fie că aceasta este a unui iubitor al genului şi istoriei sale în ţara noastră, fie, cu atât mai mult, că aparţine cuiva dornic să înveţe şi să-şi orienteze talentul şi strădania către creşterea (nu doar cantitativă!) a amintitului număr de autori de la 300, la 400 sau chiar 500. E un demers reuşit, pentru care autorul merită aprecieri şi recunoştinţă.

 

 

ADINA ENĂCHESCU - OPERA UNEI VIEȚI

 

Vasile Moldovan

  

            Poeta Adina Enăchescu se numără printre seniorii a două areale literare, cel de inspirație niponă și cel din zona Vâlcea. Deși, a debutat târziu în literatură, domnia sa a reușit să recupereze timpul pierdut și să publice în mai puțin de un sfert de veac (1997-2020) un număr de 35 de cărți de  mare diversitate având drept numitor comun poezia.

            În ultimul timp, în drumul spre perfecțiune, poeta a simțit nevoia să revină asupra unor etape de creație, precum și asupra unor genuri literare, și să facă o selecție asupra vastei sale opere literare, să cizeleze unele poeme şi să adauge altele noi. E o preocupare de toată lauda pentru un autor care ține la creația sa și care se străduiește să scrie nu numai mult, ci cât mai frumos posibil, după talentul și posibilitățile sale de a se afirma și a se menține în lumea literară, atât de diversă și agitată în  care trăim.

           Un prim pas pentru limpezirea creației proprii, pentru selectarea celor mai bune creații și pentru darea unor variante definitive, l-a făcut doamna Adina Enăchescu  cu prilejul celei de a 80 a aniversări. După publicarea a două cărți de poeme într-un vers – gen în care se numără printre cei mai prolifici autori, alături de Florin Vasiliu, Dan Florică și Dumitru Radu, poeta se decide să publice cea de a treia lucrare de gen, Viață, iubire, credință (Editura Societății Scriitorilor Români, București, 2013) care să constituie o chintesență a poemelor sale într-un vers. De remarcat că volumul este dedicat „orașului meu iubit, RÂMNICU – VÂLCEA și distinșilor săi locuitori. Cartea este prevăzută cu prefață și aparat critic, scrise la obiect, care subliniază calitățile poetei, texte semnate de scriitorii Florin Grigoriu, Elena Agiu-Neacșu, Letiția Iubu, Mara Paraschiv și Ion Soare, precum și de profesoarele Carmen Farcaș și Petronela Badea. Dintre opiniile critice exprimate citez un crâmpei din ce a spus poeta Mara Paraschiv. La  Adina Enăchescu „întâlnim un scris spontan, cu exprimări ușoare, dar relevante. Ele măsoară mulțimea sentimentelor autoarei pregătită să trăiască la clipa ajungerii la vârsta frumoasă de 80 de ani.”

             Deşi clipa jubiliară a trecut, după șapte ani de la trăirea ei, poemele într-un vers ale venerabilei poete își păstrează prospețimea. Sper să o pot dovedi cu următorul eșantion.

 

                           ASFINȚITUL

        Se cerne asfințitul prin florile de vișin.

 

                              MAMĂ

         În visele-i copila   se vede-adesea mamă.

 

                        PASĂRE MĂIASTRĂ

          O pasăre măiastră la geam…  chiar poezia.

 

                             ROSTIRE

         Eu sunt numai un gând   ce-și caută rostirea.

 

                             SINGURĂTATE

         Sunt singură pe lume,  în lumea mea de cărți.

 

            Pasul următor de decantare a poemelor proprii l-a făcut poeta Adina Enăchescu la împlinirea vârstei de 85 de ani. Atunci și-a selectat și strâns într-un volum cele mai bune poeme haiku, dintre sutele publicate în cele șapte cărți de haiku și în revistele Haiku și Albatros , La aniversare. Carte bilanț (Editura CONPHUS, 2018).

            Poeta a fost prezentată de academicianul Constantin Ciopraga printr-un text elogios publicat pe coperta IV. „Versurile Adinei Enăchescu afirmă legături de adâncime cu pământul românesc etern, cu înaintașii, cu modelul ortodoxiei noastre. Discursul limpede, cristalin, se înscrie în linia unui Octavian Goga sau a lui V. Voiculescu, în latura fastuos-decorativă se pot depista sonorități de genul Radu Gyr, în evocarea munților și a mulțimilor păstrătoare de suflet oltenesc – întâlniri cu mitologia personală a lui Dragoș Vrânceanu, cel cu rădăcini în Băbeni-Vâlcea”.

            Volumul propriu-zis cuprinde 100 de poeme haiku. Autoarea a lăsat pe dinafară alte sute, care aprecia că nu se apropiau valoric de cele selectate. A fost o luptă interioară, o bătălie cu sine însăși, în care a avut de câștigat poezia. La conținutul de bază, autoarea a adăugat alte 53 de haiku-uri care au primit premii sau mențiuni la concursurile naționale și internaționale de haiku. Spre deosebire de alți confrați de condei, Adina Enăchescu scrie mai puțin despre natură și mai mult despre dragoste, melancolie, dor, singurătate și multe alte sentimente umane. Se poate spune despre ea că este o poetă a iubirii în și pentru haiku, ca în textele care urmează.

 

    Iubitule,                                                     Ca iedera

    te-am închis în ochii mei –                       mă agăț de tine –

    ca pe o perlă                                               ca să mă înalț

                                  Deschizând scrisoarea –

                                  vântul duce mai departe

                                  dorul de tine

 

             Următoarea etapă a autoevaluării a constituit-o antologia de autor Metamorfozele cercului albastru , Editura CONPHYS, 2020, Râmnicu-Vâlcea, cu o prefață de Al. Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor. În cea mai recentă carte a sa poeta selectează din poeziile apărute în stil tradițional în volumele anterioare - Cântecele noastre, Dalii albastre, Țărâna sfântă a locului dintâi, Pe lespezile catedralei, Dumnezeule, Doamne, floarea mea de cais, Versuri în tranziție. Poeta a lăsat de o parte poeziile mai puțin împlinite, prezentând cititorilor o selecție exigentă din opera sa anterioară, la care a adăugat două cicluri de poezii inedite, Înfrunzire din amintiri  și Seve aprinse în cuvânt.

            Încă în volumul de debut, apar teme care îi vor călăuzi întreaga creație. Vatra strămoșească, (Vatra Țării, În Vatra veche), satul natal (Satul meu, luceafăr mare), cântecul popular și în special doina (Cântec pentru floarea albastră, Un cântec în oglindă, Doina, Baladă). În poezie autoarea se simte o descendentă a lui Eminescu, căruia îi închină câteva poezii, iar în muzică a lui Ciprian Porumbescu, despre vioara căruia scrie:

 

                                 Fie noapte, fie zori,

                                  struna ei, strună divină,

                                  răsună sub trei culori

                                  înmuiate în lumină!

 

                                  Și prin secoli, iar și iar,

         îngeri vin ca să ne vadă

                                  și s-asculte o vioară

                                  ce ne cântă o baladă!...

 

          Stilistic primele poeme par scrise sub influența lui O. Goga „poetul pătimirii noastre„ iar Adina Enăchescu dă o replică poetului din Rășinari la poezia sa Dăscălița, scriind poezia   Dascălul, inspirată de tatăl său, profesorul Al. Enăchescu.

 

         Cuvântul ți-a fost cald, știu bine,

                                  din sufletul tău blând l-ai dat,

                                  să mângâie și să aline

                                  amarul dintr-un miez de sat!...

 

           Celebrului Lae Chioru al poetului din Rășinari, îi corespunde lăutarul vâlcean Dură, căruia poeta îi dedică poezia Lăutarul

 

Mai zi Dură, o cântare

ca la noi, pe Otăsău,

să se-audă-n depărtare

glasul tremurat al tău!

 

                                     Să-ți adune iar vioara

cântecul de pe colnic,

să-l îngâne fete, seara,

când țes fir de borangic.

 

           Începând cu volumul Dalii albastre, poeziei patriotice scrisă în stil tradițional i se adaugă poeme despre plaiurile natale. Ținutul Vâlcei și Gorjul învecinat sunt la ele acasă în poezia Adinei Enăchescu. La aniversarea a 610 ani de atestare documentară a municipiului Râmnicu-Vâlcea, poeta scrie poezia Râmnicul, carte de doină, care se încheie astfel

 

                                        E RÂMNICUL, azi, iată,  inimă de fragă

                                        a cărții și a doinei, a frunții în visare,

                                        cât va mai curge Oltul pe mătcile române

                                        noi vom mai fi un freamăt și legănări de mare!...

 

             Alte poeme alcătuiesc împreună o geografie lirică, ceea ce  puțini au reușit s-o facă despre locurile lor. Sunt aduse în fața cititorului plaiurile sale natale, dar și alte locuri încărcate de istorie. O simplă enumerare a unor titluri pe această tematică dă măsura dragostei poetei pentru zona în care s-a născut, a crescut și a creat. Din această enumerare nu pot lipsi, din punct de vedere al intensității sentimentului, ca și al realizării artistice următoarele titluri Balada Otăsăului, Dealul Capela, Horezu, La Păușești, Dor de Govora, Bistrița decapolitului sfânt, Arnota lui Matei Basarab, Cozia bătrână ca Mircea, Sfânta episcopie a Râmnicului, Mănăstirea Hurezi iar mă strigă. După poeții Dragoș Vrânceanu și George Țărnea, Adina Enăchescu este autoarea care a închinat cele mai multe pagini lirice Vâlcei, ținut binecuvântat și care se află sub semnul lui Anton Pann, „ cel isteț ca un proverb”.

               Numeroase poezii au ca subiect însăși poezia. Autoarea are un adevărat cult pentru învățătură, civilizație, cultură și, în special pentru poezie. În Cartea – steaua mea, ea face un comentariu la un celebru vers de Arghezi,

         Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!

                                               a zis poetul și dreptate-avea.

                                               de-abia acum spre bătrânețe, poate,

                                               eu văd cum cartea este steaua mea !...

 

            Adina Enăchescu era încrezătoare în destinul ei literar. În 1998, în poezia Dalii albastre, care deschide volumul omonim, poeta făcea o adevărată mărturisire de credință.

                                                Mă înconjoară toamna cu blândețe,

                                                cu risipiri de doruri și de floare,

                                                poate-n curând mă vor striga cocorii

                                                să plec cu ei peste adânc de mare…

 

                                                Atunci, când iarna îmi va bate-n ușă,

                                                rugându-mă să mă gătesc de cale,

                                                cu voi lăsa o carte pe pământ

Dalii albastre ca ochii Dumitale!...

 

          Ajunsă în pragul iernii, doamna Adina Enăchescu a ținut să-și facă un bilanț al muncii ei de creație, care durează de o viață, bilanț care cuprinde cele trei antologii de autor la care ne-am referit în rândurile de față. Ele cuprind, adusă la zi, opera ei de o viață. La data întocmirii acestui text i-am urat multa  sănătate și putere de muncă să mai poată dărui cititorilor și alte cărți, dar, din nefericire,  în vara acestui an s-a stins din viaţă la Râmnicul Vâlcea Fie-i țărâna uşoară! Iar noi nu o vom uita.

 

 

 

ÎNTRE ZORII ZILEI ȘI LUMINA BLÂNDĂ DIN AMURG

 

                                                                                       

de Vasile Moldovan

      Deși a venit târziu în lumea literară, poeta Magdalena Dale și-a găsit încă de la început drumul propriu. A debutat cu haiku și tanka în revista Haiku în anul 2006, ca în anul următor să se bucure de recunoaștere internațională. Inițial atrasă deopotrivă de haiku și de tanka, și-a manifestat curând preferințele pentru tanka, dar a continuat să traducă în limba engleză poeme haiku ale unor confrați şi să scrie poeme proprii. Diferența dintre cele două specii literare de inspirație niponă, așa cum rezultă din interviul acordat criticului Marius Chelaru pentru revista Poezia, ar fi în opinia sa următoarea: “… Haiku este  poezie  austeră, nu implică sentimentul de dragoste ci doar emoția poetică în fața naturii. Pare mai ușor de scris haiku din această cauză este atât de răspândit. Dar când cei ce vor să scrie haiku, înțeleg care sunt regulile își dau seama că nu este chiar o poezie ușoară…Tanka spre deosebire de haiku este o poezie de dragoste mai permisivă  și tot din acest punct de vedere mai  atractivă.“

     Anul  2007, poate fi considerat anul de confirmare literară a Magdalenei Dale. Următorul poem apare în antologia celor mai bune poeme tanka scrise în limba engleză, Perle de foc – M. Kei, editura Perryville, Maryland/USA.

Clipă de clipă

pendula bate ritmul

unei melodii;

dansatori fără voie

într-un vârtej anonim

     În același an scriitoarea americană, Jane Reichhold, una dintre cele mai celebre poete de haiku, îi acordă toate cele trei premii din cadrul concursului internațional anual Tanka Splendor. Concursul a avut cu totul 20 de ediții, dar nici la una din ele, cu excepția celei din 2007, nu s-a mai întâmplat ca un singur concurent să câștige toate premiile. Aceste succese o determină pe poetă ca în partea a doua a anului 2007 să-și publice  prima sa carte de tanka, Perle de rouă (Editura Făt-Frumos). Sintagma care dă titlul cărții – un titlu inspirat ales  - este alcătuită din doi termeni antagonici, care conțin două perechi de principii ce caracterizează poezia haiku și tanka: veșnic-efemer și durabil-fragil. Perlele naturale sunt lucruri prețioase, menite să dureze. Roua în schimb trăiește sub zodia efemerului, a clipei. Ea se disipează, dispare pe măsură ce se înalță soarele, perlele durează vieți de vieți, putând fi lăsate moștenire de la o generație la alta.

Atât de multe

nopți fără de lună…

în absența ei

perlele de rouă

luminându-mi viața

     Este de ordinul evidenței că  poeta a fost inspirată de mentorul ei, M. Kei, cel mai renumit poet și editor de 6 tanka din afara Japoniei, sub auspiciile căruia a debutat.

     Perlele de foc, simbol creat de  M. Kei, au ceva dur în ele, asemănător cu strălucirea orbitoare a soarelui de vară, sunt călăuzite de principiul yang. Perlele de rouă în imaginația poetei noastre, se caracterizează prin feminitate, duioșie și finețe, corespund principiului ying. Trăirile poetei,  arderile sale interioare s-au convertit de-a lungul anilor în multe nestemate lirice. Poeta s-a închis în sine, asemenea unei scoici rănite, care transpune durerea înăbușită într-o perlă. Sugestiile din titlu și din unele poeme ne duc cu gândul la un mit al creației, o replică în miniatură la legenda Meșterului Manole. Acolo creatorul se jertfea pe sine pentru supraviețuirea operei. În procesul de formare a perlei, creația, a se înțelege perla, ia ființă cu prețul greu plătit al suferinţei. Cu cât aceasta este mai intensă și mai îndelungată, întinzându-se uneori la durata întregii vieți, cu atât mărimea și strălucirea perlei vor fi mai ieșite din comun. Meșterul Manole s-a jertfit pe sine, aruncându-se de pe schele, dar ne-a lăsat drept moștenire o mănăstire și o fântână. Atâtea perle strălucesc pe pieptul celor mai bogate femei, sporindu-le faima și frumusețea, în vreme ce plajele înălbesc de cochiliile goale, fără viață, ale scoicilor.

Perla ascunsă

în scoica din adâncuri

o caut mereu…

dar fluxul scoate la țărm

numai cochilii sparte

     După o lungă ucenicie în haiku, în urma căreia a publicat volumul Ecourile tăcerii (haiku, Editura Verus, 2009), de o simetrie și o armonie impecabile, conținând 12 secvențe a câte 12 poeme haiku fiecare, poeta se întoarce la dragostea dintâi, poezia tanka.

     Și cea de a doua carte de tanka, Foi risipite (Editura Societății Scriitorilor Români, 2013) este o lucrare finisată, reluând aceeași structură din Perle de rouă, adică 9 secvențe a câte 9 poeme, grupate tematic. Adeptă a poemului clasic, poeta respectă cu rigoare tiparul poemului tanka tradițional (5-7-5-7-7) iar cuvintele curg fluente, ca într-o muzică armonioasă și liniștitoare. O simplă citire a sumarului creează impresia unei poezii în vers alb: Crâmpeie de vis, În umbra teiului, Vânturile, valurile, La fereastră, Lumină de lună, Foi risipite, Șoapte, Singură cu dorul, Hoinar prin lume.

     După ce în 2008, a publicat în colaborare un volum de renku, dedicat unuia din simbolurile poetice românești, Mireasmă de tei (Editura Făt-Frumos, 2008), Magdalena Dale reia tema sa predilectă în secvența În umbra teiului. În  poemele  sale  închinate  arborelui simbol al poeziei românești, de la Eminescu încoace, mireasma teiului apare când în bătaia vântului de vară, când în briza primăverii, în zilele senine, precum și în cele mohorâte. Mireasma florilor de tei ia forma dorului tăinuit în suflet, iar aroma ceaiului de tei se regăsește pe buzele iubitului.

Șoapte de frunze

prin fereastra deschisă…

mireasma de tei

ia forma dorului

tăinuit în suflet    

     Una dintre secvențele de tanka poartă titlul Lumină de lună, exact așa cum intenționa Eminescu, înainte de a se îmbolnăvi, să-și intituleze cartea de poezii. Astfel, Magdalena Dale se dovedește a fi și o poetă a nopții, nu doar a lunii. Noaptea constituie un răstimp al reveriei și al visării. Poeta se simte familiară în lumea astrelor. “Luna și stelele/ îmi țin companie “, scrie undeva. În altă parte, razele line de lună sunt percepute simultan cu șoaptele valurilor. Luna e surprinsă în multiple ipostaze: la scăldat, pe o pernă umezită de plâns. O dată, neliniștită și tristă, poeta așteaptă lumina de lună, cu speranța că îi va aduce mângâierea, altă dată își închipuie că luna se cuibărește în sufletul ei însingurat. Teiul, luna, dorul  sunt  reperele luminoase ale Foilor risipite, carte  caracterizată  de  o anumită melancolie dată de trecerea ireversibilă a timpului și apropierea toamnei, a toamnei din natură precum și a toamnei propriei vieți.

      Dar iată că între timp toamna a sosit. Ne-o spune autoarea prin noul volum de tanka, al cărei titlu reia un celebru vers de Bashō, Amurg de toamnă. Poemul care dă titlul volumului e un pastel reușit în care este redată vitalitatea acestui anotimp și bucuria de a trăi.

Amurg de toamnă

în culori de jeratic

ce nu pălesc -

nimic nu poate opri

tumultul din suflet

     Toamna e un anotimp al rodirii în natură și al creației în domeniul artei. Undeva poeta visează la “un poem de mătase “, alteori pune față în față frumusețea naturii și creația poetică.

Pentru o clipă

libelula s-a oprit

pe o petală -

foaia încă nescrisă

așteaptă un poem

     Sentimentul predominant în vreme de toamnă este dorul, stare sufletească specific românească, un cuvânt greu traductibil. Dorul după oameni care nu mai sunt, dorul după tinerețea care nu se mai întoarce.

Un bob de rouă                               

în echilibru fragil                          

pe un ac de pin -                             

mi-e teamă să clipesc                     

să nu cadă lacrima   

     Omul ca și natura rezistă în fața vitregiilor toamnei, nu se dă bătut, se adaptează, supraviețuiește. Floarea de colț rezistă vântului toamnei, iar dorul “se cuibărește în suflet“ sau devine o amintire de neuitat. Procesul îmbătrânirii este redat și el în raport cu natura:

Am îmbătrânit

și renunț la dorințe

fără de voie -

una câte una

cad frunzele din pom   

      Împletind unele stări sufletești, precum dorul, visul, amintirea, cu transformările autumnale ale naturii, poeta ne ajută să percepem toamna cu frumusețile și vitregiile ei, să ne-o asumăm așa cum e. Ea aruncă o lumină blândă peste vitregiile toamnei, dând culorii gri, nuanțe mai calde, chiar, demne de admirat. Prin cele trei cărți de tanka realizate până în prezent poeta Magdalena Dale a devenit un nume de referință în poezia de profil din Romania.