INTERFERENŢE POETICE* POEZIA JAPONEZĂ VS. POEZIA ROMÂNĂ

Anastasia DUMITRU

 În eseul de faţă ne propunem să identificăm doar câteva repere, să găsim câteva interferenţe lirice, o punte între două culturi: cea niponă şi română. ,,Poezia japoneză este altceva decât cea europeană: alte structuri, altă istorie”, susţine N. Manolescu în prefaţa Istoriei literaturii japoneze (de la origini până în prezent), scrise de Shūichi Katō).^[1] Deşi cunoscutul critic român recunoaşte diferenţele dintre cele două culturi, afirmă că ,,lirismul este universal” şi mărturiseşte că ar fi dorit să intituleze prefaţa Japonia mea.

            Printre particularităţile poeziei nipone, menţionate la începutul cărţii lui Shūichi Shuichi Katō, sunt: simplitatea şi lirismul. Întreaga poezie lirică se constituie ,,într-o grafie a sentimentului…Japonezul îşi desenează stările sufleteşti în raport cu peisajul. Formula lui Amiel – peisaj, stare de suflet – e valabilă pentru poezia japoneză ca pentru nici o alta”, consideră N. Manolescu, recunoscând paradoxul acestei lirici. ,,Sofisticarea (japonezul este sofisticat) capătă forma maximei simplităţi. Dar sub aparenţa de naturaleţe, este de exemplu la Sōseki, o fineţe laborioasă, o minuţie a cernerii cuvintelor, o dramatică înfruntare a limitelor expresiei.”^[2]

Cu toate că este o distanţă mare între literatura română şi cea japoneză, iar punţile sunt fragile, în pofida aparenţelor, aceste punţi permit trecerea de la o literatură la alta, ba mai mult, creează treptat o ciudată impresie de familiaritate. N. Manolescu, un mare iubitor al civilizaţiei lemnului, aşa cum se confesează şi în cărţile autobiografice Viaţă şi cărţi, şi în prefaţa Istoriei literaturii japoneze, relatează o experienţă personală. Criticul găseşte similitudini şi constată că bisericile de lemn din Maramureş ori incinta mănăstirii Neamţ se aseamănă cu templele budiste pe care le-a vizitat în Japonia şi care l-au făcut să se simtă ca acasă. ,,Civilizaţia lemnului leagă peste timp şi spaţiu, România de Japonia. Descoperi aerul de efemeritate: lemnul nu durează. Budismul Zen şi ortodoxia au creat deopotrivă călugări, schimnici, pustnici şi asceţi. Societatea se opreşte la poarta templului sau a schitului.”^[3] În aceeaşi prefaţă, N. Manolescu îşi aminteşte că japonezii finanţează reparaţia unor biserici moldave. Cel mai frumos album de arhitectură bisericească românească a fost editat la Tokio.

            Occidentalii sunt tot mai atraşi de literaturile extraeuropene. Identitatea o regăsim prin raportare la alteritate. M. Eliade şi-a propus să universalizeze perspectiva culturală românească. Printre primii interesaţi de civilizaţiile orientale au fost şi M.Eminescu,  B.P.Hasdeu, V. Pârvan, L. Blaga, C. Brâncuşi, apoi etnologii, vizionarii.

            Literatura japoneză are o istorie de aproape două milenii. Deşi primele opere au fost puternic influenţate de literatura chineză, Japonia şi-a dezvoltat în scurt timp o literatură proprie. Shuichi Katō enumeră cinci factori de bază care diferenţiază literaturile: rolul lor în ansamblul culturii, forma dezvoltării ei istorice, limba şi scrierea, contextul social şi concepţia proprie despre lume.

Aminteam că aparent, nu am identifica elemente comune: literatura japoneză are o tradiţie scrisă, iar cea română are la bază o literatură populară; literatura niponă are diferenţe lingvistice şi culturale extrem de variate, cuvintele şi expresiile japoneze nu sunt uşor de tradus etc. Literatura orală şi obiectele populare româneşti, toposul sacru al bisericilor noastre sau al templelor budiste, viziunea asupra lumii, sensibilitatea în legătură cu elementele naturii, ale florii de cireş pentru niponi, ale frunzei verzi sau ale florii de măr pentru români. Numeroase legături putem găsi între filosofia Zen şi cea populară românească, referitoare la divinitate ori la legea nescrisă a ospitalităţii.

Hajime Nakamura, prof. univ. din Tokio, în cartea Orient şi Occident. O istorie comparată a ideilor (Ed. Humanitas, 1997), concluzionează ,,Deşi există multe deosebiri, numeroase paralele sunt totuşi destul de evidente. Trăsăturile comune reflectă căi de gândire şi reguli comune.”^[4] Hajime Nakamura îşi construieşte argumentaţia pornind de la teoria lui Nicolaus Cusanus coincidetia oppositorum, pe care a dezvoltat-o şi M. Eliade. Conform acestei concepţii, individualul este identic cu universalul, cu esenţa divină. Dumnezeu este unitatea tuturor contrariilor, coincidentia oppositorum. Dumnezeu este cel mai mare (maximum) şi în acelaşi timp cel mai mic (minimum). ,,În el contrariile nu sunt două esenţe, ci una singură,”^[5] susţine autorul cărţii Orient şi Occident.

Haikuul are la bază tocmai paradoxul, izvorât din unirea contrariilor. Dacă Uddālaka susţine că principiul ultim al universului este Fiinţa, văzută ca adevăratul principiu spiritual, filosofia baladei Mioriţa este aceeaşi: rezolvarea situaţiei antitetice prin identificarea esenţei. Uddālaka continuă: În timpul somnului adânc şi la moarte, toate făpturile pătrund în Fiinţă; ele ajung la unitate şi nu-şi dau seama că pătrund în Fiinţă.

Gânditorii Upanişadelor au o înclinaţie metafizică către Unitate, la fel şi mentalitatea ciobănaşului moldovean din capodopera populară este simplă, dar esenţială. Dacă ar fi să analizăm rostul tăcerii în Mioriţa sau în literaturile orientale, atunci am găsi multe similitudini. ,,Cei ce vorbesc nimic nu ştiu;/ Cei ce ştiu sunt tăcuţi”, scrie poetul Bai Juyi despre Lao, citat în cartea Orient şi Occident.^[6] Dorinţa baciului moldovean este ,,Să nu le spui lor” – necuvântul face parte din misterele ritului iniţierii şi ale iniţiatului, iar Bashō, practicianul ascetismului artistic, scrie în 1689 ,,Vorbe-vorbe/ buze-n-vineţite:/ vânt de toamnă” sau ,,Tăce-e-re-e/ stâncile străpunse de/ cântec de greier.”^[7] În multe alte poeme identificăm corelaţia dintre linişte şi cântecul greierului. De exemplu, haikuul citat de Aldous Huxley este sugestiv: ,,E-atâta tăcere,/ Glasul greierului/ Pătrunde-n/ Stâncă,”^[8] pentru a înţelege opoziţia dintre plin şi gol sau pentru a pricepe teoria lui Nicolaus Cusanus privind coincidentia oppositorum. ,,Nu vorbele, tăcerea dă cuvântului glas”, scrie în Arta poetică I. Pillat, iar pentru L. Blaga, ,,cuvântul este o rană a tăcerii”, pentru ,,necuvânt” pledează şi N. Stănescu.

Renumitele versuri ale perioadei Edo (1600-1868), scrise de maeştri precum Matsuo Bashō, Yosa Buson şi Kobayashi Issa, sunt, în general, cunoscute sub denumirea de Hokku şi toate îndeamnă la armonia dintre micro şi macrocosmos. ,,Dacă te concentrezi asupra propriilor emoţii şi dacă le pui în armonie cu ceea ce te înconjoară, esenţa propriului tău spirit şi a propriei tale inimi devin haikai”^[9], afirma Sanzōshi. Baciul moldovean a găsit calea de a ieşi din conflict, a identificat Supraeul, ca semn al reintegrării în Marele Tot. Absolutul este ,,Rânduitorul Lăuntric, nemuritorul, Sinele tău. Orice altceva este durere”, este scris în Brhad.-Up, III, 7, 3.^[10] A atinge sinele, supraeul înseamnă a ieşi din diversitate şi a intui Sacrul.

Conform teoriei lui Paul Diel, supraconştientul este evolutiv, el se manifestă prin tendinţa de ordonare a ansamblului funcţiilor psihice, de armonizare şi de legalizare a acestora. Supraconştientul are funcţie imaginativă şi simbolică şi este posibil prin efort introspectiv spiritualizat, supus controlului conştient.^[11] Cunoaşterea Sinelui suprem sau a Supraeului este fericirea supremă a omului, iar faptul de a fi separat de Sine fără a-l cunoaşte era considerat o suferinţă. ,,Îl ştii tu pe Rânduitorul Lăuntric ce rânduieşte dinăuntru lumea aceasta, lumea cealaltă şi toate fiinţele, astfel încât ele se mişcă precum o marionetă…”.(Brhad.-Up, III, 7, 1). Acesta este punctul de convergenţă între mentalitatea ciobanului mioritic şi a înţeleptului oriental. Versul ,,De-o fi să mor” nu sugerează resemnarea, ci acceptarea şi iluminarea, armonia dintre Rânduitorului Lăuntric şi Supraeu. Platon şi Aristotel ne îndeamnă să contemplăm”, ne aminteşte cercetătorul nipon Hajime Nakamura.^[12] Lipsa de acţiune a eroului mioritic nu are altă explicaţie decât o mentalitate orientală, orientată spre divinitate. ,,Nu hotărî nimic în ce te priveşte. Lasă lucrurile să fie ce sunt, mişcă-te ca apa, stai liniştit ca oglinda, răspunde ca ecoul, treci repede ca nonexistentul şi fii la fel de tăcut ca puritatea… Să devii albia lumii”.^[13] Practicile meditative se săvârşeau în solitudine pentru că exista credinţa că o persoană, când este total ruptă de lumea exterioară, dobândeşte un anumit grad de sfinţenie.

Chiar dacă noţiunea de dor este intraductibilă, unele poeme nipone pornesc de la o tristeţe metafizică, izvorâtă din nostalgia trecerii vieţii. Poeziile din antologia Kōkinshū (o capodoperă a literaturii nipone) au la bază nostalgia: ,,Trec anii -/ M-a ajuns bătrâneţea/ Dar încă, privind câte-o floare/ Uit de tot şi de toate.”^[14] Pe de altă parte, ambele popoare şi-au găsit o cale mai uşoară de a-şi îneca amarul. ,,Decât să-ţi tot faci/ Nenumărate griji ce/ Nu-ţi sunt de folos/ Mai bine sorbi o cupă/ De sake nedistilat.”^[15] Dacă niponul cântă Laude cupei de sake, românul aduce laude paharului cu vin sau cu pălincă. In vino veritas, spune latinul, ,,fundul paharului adevăr grăieşte”, zice românul, iar japonezul scrie: ,,Un lucru mult râvnit/ Și de străvechii şapte/ Bărbaţii preaînţelepţi/ a fost din străvechime/ Băutura de sake.”^[16]  

De asemenea, umorul, buna dispoziţie din snoavele, cimiliturile sau strigăturile românului sunt comune cu cele ale niponului, care trimitea bilete de dragoste pentru a-şi impresiona iubita. Umorul negru occidental îl întâlnim şi la Ariwara no Narihira: ,,De multă vreme/ Despre ultimul drum fără bani/ Aştept să mi se spună ceva/ Pe ultimii i-am dat ieri/ Preotului care citeşte Sūtra.”^[17] Multe istorioare comice sunt similare snoavelor româneşti. Iată o povestioară inclusă în Istoriei literaturii japoneze ,,Un om se duce la un templu. Întrebă de preot şi i se spune că nu e acolo. Vede un alt preot jumulind o gâscă. Confuz, preotul îi spune că dacă o jumuleşte şi pune penele în pernă, aceasta îi va face bine la gută. Nefiind obişnuit să facă asta, jumulitul merge greu. ,,Aaa, e chiar uşor. Dă-mi-o mie!” îi spune omul preotului şi o jumuleşte, dându-i preotului penele. Îi zice la repezeală: ,,Atunci, de rest n-ai nevoie”. Şi pleacă cu pasărea acasă, fericit.”^[18] Chiar dacă în literatura niponă nu există numele de Păcală şi Tândală, japonezul îl are pe eroul său, pe Tarōkaja, pus pe şotii. Omul de rând este mai ager decât preotul, copiii sunt mai ageri decât părinţii etc. Literatura niponă are balade sau sekkyōbushi, care erau acompaniate cu instrumente tradiţionale. Sekkyōbushi transmite mesajul bocetelor româneşti, scopul lor este de a stoarce lacrimi ascultătorului. Reproducem un pasaj din Karukaya, unde este descrisă durerea fiului la moartea mamei sale: ,,bocea cu lacrimi fierbinţi, plângând, de credeai că-şi dă duhul.”^[19]

Putem identifica multe alte motive şi teme similare celor două literaturi, ca de exemplu, motivul cucului, des întâlnit în lirica noastră. Nici din poezia niponă acest simbol al solitudinii sau al iubirii neîmpărtăşite nu lipseşte: ,,Câtă tristeţe/ Să auzi în miez de noapte/ Cum cântă cucul/ Într-o ţară fără cuci/ Noaptea-ntreagă aş umbla!” se confesează un japonez anonim în poemul citat.^[20] Acelaşi motiv este prezent în creaţia lui Fujiwara no Sanesada (1139-1191): ,,Privind îndelung/ Înspre partea din care/ A cântat cucul/ Mi-e dat să văd doar luna/ Din faptul dimineţii.” Cucul este simbolul nopţii şi al solitudinii, iar ciocârlia este semnul libertăţii şi al bucuriei. În acest sens, cităm un haiku din Bashō: ,,În largul câmpiei/ liberă, liberă/ ciocârlia cântă.” Motivul păsării, în general, este similar celor două culturi. În aceeaşi antologie, Kōkinshū regăsim un poem tanka, având simbolul păsării: ,,Înflorita creangă/ Unde poposea să cânte/ Neaflând-o nicăieri/ Iată că privighetoarea/ S-a posomorât deodată”.

Laitmotivul păsării (cucul, ciocârlia, privighetoarea etc.) este des întâlnit în literatura noastră populară, fiind prezent şi în creaţia poeţilor niponi. De exemplu, Ōtomo no Tabito (665-731) referindu-se la tristeţe şi la comuniunea om-natură, scrie ,,Și inima mi-e tristă,/ Dar în penumbra înserării/ Începe-o pasăre să cânte…”.^[21] Yamabe no Akahito (prima jumătate a secolului al VIII-lea) scrie tot despre trilul păsărilor ,,Acolo-n vârful pomilor/ Din Yoshimo, pe culmea Kisa,/ Răsună glas de păsări…/Ah, liniştea desăvârşită/De-atâtea trilurispulberate!”^[22]

Un alt element al naturii, devenit simbol şi emblemă a Japoniei, este floare de cireş. Din cele mai vechi timpuri, japonezii au elogiat frumuseţea florii de cireş sau cum îi spun ei sakura. Textul lui Ariwara no Narihira, este vechiul waka, azi tanka ,,Dacă-n lumea noastră/ Flori de cireş n-ar fi/ Cum ne-am mai simţi/ Primăvara cu inima/ Uşoară şi liberă.”^[23]

Laitmotivul acestei flori este prezent în lirica lor de mai bine de o mie de ani. Floarea de cireş este descrisă în corelaţie cu neaua, creându-se confuzie între cele două simboluri, ambele desemnând efemeritatea: ,,Florile de cireş/ Licărind departe-n munte/ În raza zorilor/ S-au scuturat nezărite…/ N-au fost oare fulgi de nea?, se întreabă nostalgic călugărul Ton A (1293-1378).”^[24]

Florile de prun sau de portocal sunt des invocate atunci când simbolizează ideea de frumuseţe, dar şi de efemeritate a vieţii. Ele sunt prilej de meditaţie pentru poetul născut în 1114, Fujiwara no Shunzei, sugerând memento mori. ,,În alt veac mireasma/ Acestor flori de portocal/ Va desfăta la fel/ Vreun om gândindu-se la mine/ Când eu voi fi apus de mult?”^[25] De asemenea, prinţesa Shokushi scrie despre trecerea vieţii ,,…Câte primăveri m-au prins/ Plângând flori scuturate!”^[26] Termenul hanami, însemnând „admirarea florilor”, este un obicei străvechi, încă din perioada Heian (794–1185), nobilimea organiza petreceri pentru a admira sakura. Japonezii merg în număr mare spre locul preferat ca să se bucure în linişte de bogăţia de petale. Kidai, kigo şi kikan sunt alte trei concepte care desemnează comuniunea omului cu natura.

Chiar dacă românii nu au o floare anume, care să fie simbol popular, frunza verde este laitmotivul liricii noastre populare. Florile sunt elogiate la toate sărbătorile, îndeosebi, la Florii, sărbătoare prepascală sau în perioada Crăciunului, florile de măr. Poezia eminesciană a naturii şi a dragostei are unele note comune cu sensibilitatea poemelor tanka. Lacul sau Dorinţa lui M. Eminescu se aseamănă cu un poem tanka anonim. Eul liric este un singuratic, dornic să se ascundă ,,de ochii curioşi”, dar optând pentru o întâlnire vis ,,Să-mi dai o întâlnire-n vis./ N-o să mă vadă nimeni, /Să-mi pună niscai întrebări….”^[27] Proza poetică a lui A. Russo, V. Alecsandri, M. Sadoveanu, C. Hogaş etc. are multe similitudini cu haibunul.^[28] Autorii români au aceeaşi sensibilitate faţă de natură. Personajul sadovenian este un bun cunoscător şi iubitor al naturii, la fel ca pelerinul nipon Bashō, retras în munte. Numeroase asemănări sunt între poeţii noştri şi cei japonezi. ,,În jurul culmei muntelui/ O mână de nori plutind”,/,,fiindu-i dor de cea dragă/ Îndepărtată cum e cerul”, scrie Fujiwara No Teika (1114-1204). Aceştia, trăind în comuniune cu natura, înţeleg sensul vieţii, ciclicitatea trecerii într-o ordine mitică.

Odată cu deschiderea porţilor Japoniei către Occident, în secolul al XIX-lea, literatura niponă a pătruns în spaţiul occidental, exercitând o influenţă masivă asupra scriitorilor, înrâurire ce continuă până în zilele noastre. Marius Chelaru, în studiul Al. T. Stamatiad şi lirica niponă^[29] susţine că ,,s-ar putea discuta despre preocupările pentru poezia de sorginte niponă după a doua jumătate a secolului al XIX-lea”. Criticul menţionează că regele Carol I ar fi primit un sul de mătase scris cu ideograme de la un prinţ japonez. Când l-a tradus, la cererea regelui, B.P. Hasdeu ar fi observat şi poeme nipone. Alţi scriitori români, interesaţi de literatura japoneză, au fost Gheorghe Asachi, Alexandru Macedonski, Alexandru Vlahuţă şi George Voevidca etc.

În 1911, Al. Vlahuţă prezenta publicului român prin cartea La gura sobei, o noutate la acea vreme: Poezia şi pictura japoneză, unde scria: ,,Nimeni n-a înţeles ca japonezul cât farmec este în schimbarea anotimpurilor, ce veşnică întinerire, ce izvor nesfârşit de poezie stă în ritmul acesta larg al vieţii.”^[30] Un cercetător prodigios al culturii nipone este Ioan Timuş, care a scris două volume despre Ţara Soarelui-Răsare: Japonia, viaţa şi obiceiurile şi Japonia, arta, femeia, viaţa socială, Ed. Casa Şcoalelor, 1924-1925. Tot I. Timuş este autorul cărţilor: Ogio-san, două ediţii (Editura Cugetarea, 1938, iar a doua, reeditată în 1984, la Editura Dacia, Cluj-Napoca); Basme Japoneze, Editura Cugetarea, 1940; Japonia de ieri şi de azi, Editura Universul, Bucureşti, 1942 premiată de Academia Româna în 1943; Caracterele civilizaţiei Japoneze, 1942, premiată de Societatea pentru Relaţii Internaţionale din Tokio Kokusai Bunka Shinkokai; La transcription dans la langue roumaine du systhème phonetique japonais, revista Studia et Acta orientalia vol. II, 1959; Poezia japoneză, studiu, în Secolul XX, nr 9, 1963.

Poezia unor poeţi români are la bază o gândire bazată pe metafora revelatorie. Paradoxul blagian, antiteza dintre lumină şi întuneric din poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii demonstrează complexitatea contradicţiilor, a necunoscutului care se adânceşte prin expansiune spre infinit. Umbra creşte odată cu lumina. În volumul de aforisme, Pietre pentru templul meu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1919, era de părere că ,,Există ascunsuri ale sufletului uşoare ca umbrele: ele dispar de îndată ce încerci să le luminezi. Întunericul nu trebuie să-l luminăm pentru ca să-l putem vedea.”^[31] Florin Vasiliu şi Brânduşa Steiciuc susţin că aforismele lui L. Blaga pot fi considerate poeme într-un vers. Cercetătorii exemplifică prin textele ,,Ziua –ce este ea? / prisosul de lumină cu care  soarele îşi acoperă petele” sau ,,Umbra – Umbra e o reverenţă pe care lumina o face întunericului.”^[32]

Koanurile nipone sunt enunţuri de gândire paradoxală. Prin folosirea lor, sunt găsite soluţii spirituale, neidentificate decât pe calea paradoxului. În Japonia sunt cunoscute peste 1700 de Koanuri care-şi au sorgintea în gândirea de tip Zen, mentalitatea prin care se poate ajunge intuitiv, prin ,,al treilea ochi” la esenţa lumii, prin aşteptare. Koanul este tehnica de a pune în criză retorica sensului. Tehnicile Zenului mondo şi koan se vor întâlni iniţial în tanka, iar mai târziu, în haiku.

Ion Pillat, Traian Chelariu şi Al.T.Stamatiad au contribuit mult la familiarizarea noastră cu tanka, cu haikuul, dar şi cu unii autori din Arhipelag. Ion Pillat este primul care a scris Poeme

într-un vers (1935-1936) în literatura română. În cartea Anotimpuri^[33], precizam că autorul Calendarului viei include o selecţie a textelor, o sinteză a modernului şi a tradiţionalului, respectând calendarul, dar şi denumirea populară a lunilor. ,,Ion Pillat are informaţie, sensibilitate pentru fineţele plastice,”^[34] nota criticul George Călinescu, iar Şerban Cioculescu afirma: ,,Pillat i-a citit pe toţi poeţii vechi şi noi, din Antichitate până în zilele noastre, de pe toate meridianele.”^[35]

Florentin Popescu mărturiseşte, referindu-se la vol. Pârgă şi la poezia Doi gemeni, că s-a întrebat (dacă cine ştie?), V. Voiculescu n-ar fi devenit un inegalabil autor de poeme scurte, în stilul haiku japonez.^[36] Autorul Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu, fascinat de frumuseţea culturii orientale a scris Oglinda înstelată, piesa de teatru Şun, mit mongol sau Calea netulburată (1940), Am fost în China nouă (1953), Cartierul Joshiwara. Nichita Stănescu, în Epica magna, scrie câteva micropoeme foarte sugestive, în stil haiku: ,,Moartea e copil./ Ea suge drept lapte/ nisipul clepsidrei.” sau ,,Linişte/ o linişte…/ ca şi cum m-ar gândi un arbore.” Sunt şi unele texte care amintesc de koan sau de aforismele lui L. Blaga ,,Întunecând întunericul/ iată/ porţile luminii!” Într-un poem foloseşte chiar termenul haiku ,,Spirit de haiku/ Fulgii de zăpadă ce lumină îngheţată/ şi revederea iernii ce frig al cuvintelor.” Marin Sorescu scrie şi el tristihuri, fără să le numească haiku, în cărţile Astfel, Norii, Drumul.^[37] De exemplu: Întâmplare ,,Cu mine se petrece/ Ceva/ o viaţă de om” este de factură niponă. Preocupările pentru fenomenul literar nipon sunt numeroase. Cu adevărat fundamentale sunt cărţile: Antologie de poezie clasică japoneză, Ed. Mondero, Bucureşti, 2002, de Ion Acsan, Dan Constantinescu; Dicţionar de literatură japoneză, Editura Albatros, 1994, scris de Octavian Simu, Istoria literaturii japoneze, Editura Nipponica, Bucureşti, 1998, scrisă de Shūichi Katō şi tradusă de Kazuko Diaconu şi Paul Diaconu; antologiile lui Al. T. Stamatiad: Din cântecele curtezanelor japoneze, Bucureşti, Editura Vremea, 1942 şi Eşarfe de mătase. Antologie japoneză, Bucureşti, Editura Contemporanul, 1943, peste 250 de pagini; Antologia – Lirica niponă, Bucureşti, Editura Albatros, 1981, 5 volume; Poezie japoneză contemporană, 1984, alcătuită de Emil Eugen Pop.

Alte studii mai noi pe care le vom trece în ordine alfabetică sunt: Marius Chelaru, Traian Chelariu şi lirica niponă; Ion Pillat şi poemul într-un vers. Receptări de ieri şi de azi şi din perspectiva creatorilor de lirică niponă; Al. T. Stamatiad şi lirica niponă, Iaşi, Editura Fundaţiei Culturale Poezia, 2011; Florin Grigoriu, Lecţii de haiku; 366 de lecţii de haiku, ambele apărute la Bucureşti, Editura Amurg Sentimental, 1999, 2009; Florin Vasiliu şi Brânduşa Steiciuc, Interferenţe lirice - Constelaţia haiku, Ed. Dacia, Cluj, 1989; F. Vasiliu, Camelia Başta, Poezia lirică japoneză. Valori estetice, Ed. Haiku, Bucureşti, 2000. Studii de teorie despre haiku tanka şi renku, publicate de Şerban Codrin în paginile revistei Albatros şi anterior în Orion /Micul Orion editate de el, în revista Haiku ca şi pe blogg-urile : Romanian Kukai coordonat de Corneliu T. Atanasiu şi Nippon Art, a SHC.

Prin acest studiu, am amintit de existenţă imemorială a culturii nipone, dar şi de folclorul românesc, de ,,vârsta noastră asiată”, cum preciza G. Călinescu,^[38] începând cu cea populară, străveche.

Considerăm că în domeniul culturii nu există concluzii, ci doar punţi deschise pentru aprofundări ale cercetărilor sau pentru redeschiderea altor studii. Poemul nipon este un ,,gen nou”, un gen care pune ,,prea mult temei pe valoarea colaborării cititorului,” aşa cum observa G. Călinescu.^[39] Albul paginii ,,haukay”-urilor japoneze sunt ,,nişte grăunţe de sens răspândite pe o suprafaţă de tăcere,” afirma F. Balpe.^[40] Poezia ne aminteşte de mitul peşterii lui Platon, ne face să privim viaţa altfel, din partea cealaltă a clepsidrei, aşa cum precizam în prefaţa cărţii Cântecul lirei. ^[41] În societatea contemporană, care tinde spre globalizare, fiecare popor va veni la masa dialogului cultural cu ce are el mai valoros. De aceea, misiunea nu numai a oamenilor de cultură, dar şi a tuturor este să-şi păstreze identitatea, matricea care i-a fost dată. Căutarea sensului trebuie să înceapă şi prin identificarea interferenţelor poetice.

Bibliografie:

Acsan, Ion, Constantinescu, Dan, Antologie de poezie clasică japoneză, Bucureşti, Ed. Mondero, 2002.

Chelaru, Marius, Traian Chelariu şi lirica niponă; Ion Pillat şi poemul într-un vers. Receptări de ieri şi de azi şi din perspectiva creatorilor de lirică niponă; Al. T. Stamatiad şi lirica niponă, Iaşi, Editura Fundaţiei Culturale Poezia, 2011.

Diel, Paul, Divinitatea. Simbolul şi semnificaţia ei, trad. de Mihai Avădanei, prefaţă de Nicu Gavriluţă, Iaşi, Editura Institutul European, 2002.

Katō, Shūichi, Istoriei literaturii japoneze (de la origini până în prezent), trad. Kazuco Diaconu şi Paul Diaconu, Bucureşti, Ed. Nipponica, 1998. 

Katō, Shūichi, Form, Style, Tradition: Reflections on Japanese Art and Society, Berkeley, University of California Press, 1971.

Nakamura, Hajime, Orient şi Occident. O istorie comparată a ideilor, trad. din engleză de Dinu Luca, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1997.

Vasiliu, Florin, Steiciuc, Brânduşa, Interferenţe lirice - Constelaţia haiku, Cluj, Ed. Dacia, 1989.

Vasiliu, Florin, Başta, Camelia, Poezia lirică japoneză. Valori estetice, Bucureşti, Ed. Haiku, 2000.

---

* Text publicat în volumul În căutarea sensului, Ed. Vif, Constanţa, 2013, autor Anastasia Dumitru, p. 120-141.

[1] Ed. Nipponica, 1998, p. VII. Shūichi Katō a scris mai multe cărţi despre cultura şi civilizaţia niponă: Form, Style, Tradition: Reflections on Japanese Art and Society, Berkeley, University of California Press, 1971; A History of Japanese Literature: From the Manyoshu to Modern Times, Tokyo, Kodansha International, 1979; A Sheep's Song: A Writer's Reminiscences of Japan and the World, Berkeley and Los Angeles: University of California Press, 1999; The Japan-China phenomenon: Conflict or compatibility?, Kodansha America, 1974 etc.

[2] Prefaţa la Istoriei literaturii japoneze (de la origini până în prezent), Idem.

[3] Idem, p. VII-VIII.

[4] Hajime Nakamura, Op. cit., p. 75.

[5] Idem, p. 103.

[6] Idem, p. 123.

[7]  Istoriei literaturii japoneze (de la origini până în prezent), ed. cit., p. 441, 445.

[8] Apud, F. Vasiliu, B. Steiciuc, Interferenţe lirice - Constelaţia haiku, Cluj, Ed. Dacia, 1989, p. 178.

[9] Idem, p. 447.

[10] Versiunea rom., Cele mai vechi Upanişade, p. 64.

[11] Divinitatea. Simbolul şi semnificaţia ei, trad. de Mihai Avădanei, prefaţă de Nicu Gavriluţă, Iaşi, Editura Institutul European, 2002, pp. 20-27.

[12] Orient şi Occident, Op. cit., p. 125.

[13] Zhuang zi, 33, apud Orient şi Occident, Op. cit., p. 126.

[14]Kōkinshū, p. 106.

[15] I. Acsan, D. Constantinescu, Antologie de poezie clasică japoneză, Bucureşti, Ed. Mondero, 2002, p. 58.

[16] Idem.

[17]Kōkinshū, Istoriei literaturii japoneze, p. 374.

[18]Ibidem.

[19]Idem, p. 375.

[20] Antologia Manyōshū (Culegerea celor zece mii de foi), în Antologie de poezie clasică japoneză, ed. cit., p. 46.

[21] Antologie de poezie clasică japoneză, Op. cit., p. 57.

[22] Idem, p. 63.

[23] Kōkinshū, vol. I, poezia 53, Primăvara, în Istoriei literaturii japoneze…, p. 373.

[24] F. Vasiliu, B. Steiciuc, Op. cit., p. 107.

[25] Idem, p. 102.

[26] Idem, p. 104.

[27] Idem, p. 48.

[28] A se vedea lucrarea noastră Jurnalul de călătorie. Proza poetică, prezentată la Colocviul Naţional de Haiku, 30 aprilie 2009.

[29] Editura Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2011. Vezi recenzia Marius Chelaru - despre lirica niponă în România în Albatros, nr. 17, anul XIX, p. 279-282, semnată de A. Dumitru.

[30] Ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, p. 269.

[31] L. Blaga, Pietre pentru templul meu, în Zări şi etape, Bucureşti, Ed. Minerva, 1980, p. 9, 16.

[32] Interferenţe lirice - Constelaţia haiku, ed. cit., p. 238-240.

[33] A se vedea prefaţa cărţii Anotimpuri/ Seasons, Constanţa, InterArtes Press, 2012, p. 3-9, coord. A. Dumitru.

[34] Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţie nouă revăzută, text stabilit de Al. Piru, Craiova, Editura Vlad@Vlad, 1973, p. 863.

[35] Itinerar critic, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p. 233. 

 [36] Vasile Voiculescu, peregrin prin veac. Mărturii despre scriitor şi opera sa, Bucureşti, Editura Litera, 1984, p. 123.  

[37] Interferenţe lirice, Op. cit., p. 254.

[38] G. Călinescu, Istoria literaturii române…

[39] Idem, p. 864.

[40] Lire la poésie, Paris, 1980, p. 61-63.

[41] Song of the Lyre/ La chanson de la lyre, Constanţa, Editura Europolis, 2009.

TENSAKU: HAIKU RESCRIS SAU HAIKU COLECTIV?

TENSAKU: HAIKU RE-ĖCRIRE OU HAIKU COLLECTIVEMENT

Qu’est-ce que le « tensaku » ?

Diane DESCÔTEAUX  -  Canada

En théorie, le tensaku  serait, pour calquler l’anglais « po-lishing haiku », le polissage de ces haikus dont nous ne sommes pas complétement satisfait.es. La particularité du tensaku tient dans le fait que les haijin, insatisfaits.es de leurs productions hai-kuistes, peuvent les soumettre à leurs collegues lors d’une rencontre de groupe pour un polissage collectif jusqu'à l’obtention d’un plein contentement.

En règle générale il s’agit non seulement d’exposer le haiku à « polir » mais aussi de faire un retour en arrière, pour le benefice du groupe, sur « l’instant haiku » qui en a valu l’écriture  à son auteur. Comment cet instant a-t-il èté vécu : qu’avions-nous vu, entendu, (re)senti à ce moment-là. Il faut le dire tel quel, sans chercher à « poetiser ». L’auteur doit s’exprimer clairement usant d’un langage simple afin que les membres du groupe saisissent bien le climat dans lequel l’instant-haiku a èté  perçu  par l’un ou plusieurs des cinq sens.

Débutera alors la contribution du groupe sous forme de suggestions d’idées, d’expresions multiples afin de trouver celle qui conviendra le mieux, à son auteur certes mais aussi au genre lit-téraire qu’est le haiku, tout en reflétant le plus posible la situation vécue par le haijin. Il importe de savoir que toutes les propositions faites doivent impérativement respecter l’idée initiale et ce sans compromis de la part de l’auteur qui demeure TOUJOURS propriétaire de son haiku même après les modifications  qu’il (ou elle) aura retenues à des fins de publication ultérieure. Habituellement, pour un groupe d’environ 7 à 8 personnes, un tour de table suffit à la finalisation du haiku en chantier et ce a la satisfaction du requerant.

Nombre de participants.

L’idéal va de 7 à 8 participants jusqu’au double de ce nombre. Dans ce dernier cas on procede au polissage d’un ou deux haikus à titre d’exemple puis on scinde l’ensemble des 14 à 16 partici-pants en deux groupes de travail qui seront sufisamment  autonomes pour poursuivre avec la supervision de l’animateur/-animatrice. Durée de l’atelier celarie, bien entendu, selon le nom-bre de participantses mais, en general, on arrive à faire un premier tour de table par groupe de travail de 7 personnes en une heure environ. Donc, pour trois rondes de « polissage » de haiku, on compte facilement entre deux et trois heures d’atelier.

Consignes.

Chaque participante apporte entre un (minimum) et trois (maximum) haikus dont il (elle) est plus ou moins satisfaite et qu’il (elle) souhaite retravailler en grand groupe. Un premier tour  de table est alors effectué puis, selon le temps investi dans cette première ronde et celui qui nous est alloué pour la tenue de l’atelier, nous passons au 2-e puis au 3-e tour jusqu'à ce qu’on ne puisse plus retourner le sablier.

Note.

Cet atelier s’adresse aux personnes qui connaisent le haiku et qui en écrivent car, pour participer à ces atelier, elles doivent impérativement apporter au moins un haiku qu’elles ont écrit et qu’elles souhaitent amvliorer en groupe.

TENSAKU: HAIKU RESCRIS SAU HAIKU COLECTIV?

CE ESTE „TENSAKU”?

DIANE DESCÔTEAUX  -  CANADA

      În teorie, ar trebui  ca  în atelierul Tensaku să se treacă, potrivit limbii engleze, la „şlefuirea unui haiku”, denumire de care noi nu suntem complet mulţumiţi etc. Particularitatea Tensaku constă în faptul că haijinii, nemulţumiţi de creaţiile lor, pot să le pună la dispoziţia colegilor, în timpul unei întâlniri de grup, pentru o „şlefuire” colectivă până la o mulţumire deplină.

Ca regulă generală, nu este vorba numai de a prezenta haiku-ul  la „şlefuire”, dar, de asemenea, ci de a privi înapoi în beneficiul grupului, asupra „momentul haiku”, pe care îl aduce scrierile autorului. Când acesta a fost de faţă: ce a văzut, auzit, (re)simţit în acel moment. Trebuie să se arate  aşa cum este, fără a încerca să-l „poetizeze”. Autorul  trebuie să vorbească clar, într-o limbă simplă, astfel încât membrii grupului să aibă o bună înţelegere a momentului asupra momentului haiku – cum a fost el perceput de către unul sau mai multe dintre cele cinci simţuri.

Apoi va începe contribuţia grupului, constând în sugestii, idei, expresii multiple pentru a găsi una care se  potriveşte cel mai bine autorului, dar cu siguranţă genului literar al haiku-ului, care să reflecte cât mai mult posibil situaţia cu care se confruntă haijinul. Este important de ştiut că toate propunerile trebuie să respecte ideea originală şi fără compromisuri din partea autorului. Întotdeauna  el rămâne proprietar al haiku-ului său, chiar şi după schimbări, care vor fi utilizate pentru publicare în viitor. De obicei, un grup de 7-8 persoane în jurul mesei este suficient pentru  a finaliza un  haiku şi pentru a obţine unrezultat bun.

Numărul ideal de participanţi este de la 7-8 până la 14-16. În acest din urmă caz, se despart cei 14-16 participanţi în două grupuri de lucru autonome dar care vor  respecta sfaturile animatorului (ei). Durata atelierului variază, desigur, în funcţie de numărul de participanţi sau de alte criterii, dar, în general, prima rundă cu grupul de lucru de 7 persoane durează aproximativ o oră. Deci, pentru trei runde de „şlefuire” a haiku-ului, sunt necesare două-trei ore de atelier.

Instrucţiuni
      Fiecare participant aduce minim unul şi maxim trei haiku-uri pe care el (ea) le consideră nesatisfăcătoare şi doreşte să le relucreze într-un grup mai mare. Prima rundă este apoi realizată şi în funcţie de timpul investit în primul tur, vom trece la a doua rundă şi la a treia rundă, până când se va termina timpul acordat (se termină clepsidra).

Notă
           Acest workshop este destinat persoanelor care cunosc haiku şi s-au înscris la atelierul respectiv, ei trebuind să aducă cel puţin un haiku pe care l-au scris şi doresc să-l îmbunătăţească  în grup.                

Aniversare

Revista de interferenţe culturale româno-japoneze HAIKU a ajuns la numărul 50.

În luna martie 2013 s-au împlinit 23 de ani de la prima apariţie a revistei HAIKU în presa literară din România, realizată mai ales prin dăruirea şi abnegaţia celui care a fost profesorul Florin Vasiliu, fondator al Societăţii Române de Haiku şi al Editurii Haiku.

Revista de interferenţe culturale româno-japoneze HAIKU, este, cronologic vorbind, una din primele publicaţii de profil din Europa. Actul ei de naştere a fost semnat la 24 ianuarie 1990, iar primul număr a apărut, într-un tiraj de 12.000 de exemplare în luna martie a aceluiaşi an. Din colegiul de redacţie al revistei au făcut parte mari poeţi precum Marin Sorescu, numit ulterior ministru al Culturii, Ştefan Aug. Doinaş, Aurel Rău, Ion Acsan, remarcabili traducători de poezie, inclusiv de haiku. În revistă au mai fost publicate de-a lungul anilor poeme ale unor poeţi români importanţi: Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Gheorghe Tomozei, Radu Cârneci, Grigore Vieru etc.

Un an mai târziu, în martie 1991, fondatorul revistei Haiku, Florin Vasiliu (1929-2001) a creat, având ca nucleu de conducere colegiul de redacţie al revistei, Societatea Română de Haiku. Încă de la înfiinţare, conducerea revistei a luat legătura cu publicaţii de profil din Japonia şi Europa: HI, Ko, Blythe Spirit. Un an de referinţă în activitatea revistei îl constituie anul 1994, cînd colegiul de redacţie al acesteia s-a implicat, împreună cu Societatea Română de Haiku, în sărbătorirea tricentenarul Matsuo Basho, marcat, între altele, prin editarea unui număr omagial, organizarea unui simpozion la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti şi editarea unui volum cu poeme haiku traduse în română înti-tulat Matsuo Basho sfântul haiku-ului...

Până la nr.36, apărut în toamna anului 2006, revista Haiku a apărut doar în limba română. Începând cu nr.37 (primăvară/vară 2007), am început să edităm revista în format bilingv (română-engleză şi română-franceză pentru majoritatea textelor).

Începând cu anul 2005 revista Haiku a organizat un concurs de haiku, al cărui prestigiu a crescut în anii următori, astfel că din anul 2007 concursul a căpătat un caracter internaţional. Concursul de poeme haiku este organizat pe trei secţiuni în trei secţiuni, în cele trei limbi: română, engleză şi franceză. Încă din primul an, la concursul de haiku al revistei au participat peste 120 de poeţi, dintre care 60 poeţi străini din 27 de ţări. Cele mai multe poeme pentru concurs au fost trimise de autori din Franţa, Serbia, Croaţia, Bulgaria, U.S.A., Marea Britanie etc.

 Pe baza selecţiei poemelor concurenţilor români şi străini participanţi la ediţiile concursului de haiku au fost publicate Antologia internaţională de haiku Greieri şi crizanteme (2007), precum şi Antologia româno-franceză de haiku Apus de soare/ Coucher de soleil (2010), ambele cu ecouri favorabile în ţară şi peste hotare (realizator Valentin Nicolitov).

Tot în anul 2010 a fost publicată, de acelaşi realizator, o amplă Antologie română de haiku întitulată Când greierii tac... care cuprinde 147 poeţi români importanţi de haiku.

Revista Haiku colaborează frecvent cu reviste de profil haiku din străinătate: Gong (revista Asociaţiei Franceze de Haiku), Ginyu, World Haiku şi Ko (reviste din Japonia), revista bulgară MATADOR precum şi cu publicaţii on line din Franţa (Ploc!), Marea Britanie, New Hope International Rewiev sau din România, Constelaţii diamantine etc.. Reprezentanţii Societăţii Române de Haiku şi ai revistei Haiku au participat la multe întâlniri interne (la festivaluri şi simpozioane organizate la Constanţa şi Slobozia) sau la prestigioase manifestări internaţionale (primul congres european de haiku din Germania-2005, conferinţa Asociaţiei Mondiale de Haiku din Tokyo-Japonia 2007, festivalurile de haiku de la Sofia-din Bulgaria, 2005, sau de la Pecs, din Ungaria 2010, de la Ghent din Belgia etc).

Revista Haiku a apărut fără întrerupere în cei 23 de ani de existenţă şi acum vă prezintă numărul jubiliar 50/2013. Continuitatea revistei s-a datorat tuturor colaboratorilor, poeţilor entuziaşti din SRH, care au înţeles că actul de creaţie nu depinde de bani şi de diferite influenţe din afară şi se datorează numai talentului poetic autentic şi dorinţei lor de a cunoaşte mai bine şi a promova această formă de poezie, de inspiraţie niponă, în România. Am făcut un bilanţ încercând să ne reamintim primele realizări ale revistei, primii noştri colaboratori entuziaşti şi primele poeme haiku realizate de haijinii români. Dar cu evenimentele ce au avut loc în jurul revistei Haiku am putea să umplem foarte multe pagini. Sunt peste 300 de poeţi români care au publicat poeme haiku în revista Haiku sau în alte reviste împortante din ţară şi din străinătate.

Trebuie să menţionăm în mod deosebit Societatea de haiku din Constanţa care a editat revista Albatros, bilingvă, cu o bună grafică şi un conţinut diversificat şi de calitate, întotdeauna interesant, precum şi celelalte cercuri de haiku din oraşe din ţară (Târgu-Mureş, Iaşi, Cluj-Napoca, Slobozia etc.), unde există poeţi talentaţi, care contribuie în mod permanent la afirmarea poemelor de sorginte niponă. Astfel, prin talentul poeţilor noştri şi prin revistele dedicate acestui poem, poemul haiku, o poezie aparent austeră, fără ritm şi fără rimă, dar cu o filozofie şi o alcătuire aparte, stabilită prin multe reguli prozodice şi estetice importante, continuă să câştige teren în România.

An de an poeţii români au fost preocupaţi să citească şi să înveţe regulile poeziei japoneze, să se perfecţioneze, dar şi să dapteze şi să aplice aceste reguli la condiţiile din ţară. Cât de mult am reuşit să respectăm esenţa haiku-ului sau cât de mult ne-am îndepărtat de ea se poate observa mai ales din lectura poemelor publicate de-a lungul anilor în paginile revistei noastre. Putem afirma că multe dintre speranţele de început s-au realizat, iar ceea ce nu s-a putut realiza este inclus în planurile noastre de viitor pentru revista Haiku. Vom continua să încurajăm activităţile în cenaclurile de haiku, să descoperim şi să promovăm noi talente cu afinităţi spre această formă de poezie, totul pe baza talentului poetic autentic. Vom continua să promovăm colaborarea cu poeţii străini de haiku, să traducem din poezia acestora, să organizăm concursul anual internaţional de haiku al revistei şi să participăm la alte manifestări de peste hotare.

Vă invităm să citiţi revista Haiku şi să colaboraţi cu noi în continuare! Urăm succes tuturor poeţilor şi cititorilor revistei, din ţară şi de peste hotare! Şi dorim să ne întâlnim în continuare în paginile revistei Haiku, atâţia ani şi zile câte ne sunt date de bunul Dumnezeu!

Colectivul de redacţie al revistei Haiku: Valentin Nicoliţov-redactor şef, Paula Romanescu, Vali Iancu, Teodora Moţet şi Vasile Moldovan-redactori

 La revue d’interferences culturellles roumain-japonais HAIKU no. 50 

En mars 2013 nous avons célébré 23 années de la première publication de la revue Haiku dans la presse littéraire du Rou-manie, realisee par le dévouement de celui qui fut le professeur Florin Vasiliu fondateur de la Société Roumaine de Haiku et de la Maison d'édition Haiku.

La revue d'interférences culturelles, roumain-japonais HAIKU est, chronologiquement parlant, une des premières publications specialisée dans l’Europe. Son acte de naissance a été signé a 24 janvier 1990, et le premier numéro parut dans un tirage de 12 000 exemplaires en mars de la même année. Dans le Comité de rédaction de la revue ont été reunis de grands poètes tels que Marin Sorescu, ulterieure nommée Minis-tre de la culture, Ştefan August Doinaş, Ion Acsan et autres tra-ducteurs notables de poésie haïku. Dans la revue Haiku ont été publiées les poèmes haiku des grands poètes roumains : Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Gheorghe Tomozei et autres.

Un an plus tard, en mars 1991, le fondateur de la revue Haïku, Florin Vasiliu (1929-2001) a fondé la Société Roumaine du Haïku. Depuis sa création, la revue a contacté des publications de Japon et d’Europe: HI, Ko, Blythe Spirit.

Un an important dans l'activité de la revue est 1994, quand son comité de rédaction s'est impliquée, ainsi que la Société Roumaine de Haiku, pour célébrer le tricentenaire de Matsuo Basho, marqué, notamment, par editer d’un numéro spécial de la revue, par organisation d’un sympo-sium à l’Union d’Ecriteurs Roumaine et par realisation d’'un volume avec les poèmes haiku traduits en roumain intitulé Matsuo Basho le saint du haiku...

Commençant avec l’annee 2005, la revue Haiku a organise son premier concours de haïku, dont son prestige a grandi dans les années suivantes, alors qu'en 2007, quand la compétition est devenue internationale. Avec le n ° 37 (printemps/été 2007), nous avons commencé la edition bilingue de la revue Haiku (roumain-français et roumain-anglais pour certains textes roumains). Le concours de poésie est organisé en trois sections et trois langues: le roumain, le français et l’anglais. Depuis la première année, le concours de la revue Haïku a réuni plus de 120 poètes, dont plus de 60 poètes étrangers de 27 pays. La plupart des poèmes pour le concours ont été envoyée par les auteurs de France, Serbie, Cro-atie, Bulgarie, Etats-Unis, Nouvelle-Zélande, Royaume-Uni et l'Inde etc.

Sur la base de la sélection, les poémes des concurrents roumains et étrangers qui participeront au concours de haïku, etaient publiées dans l’ anthologie internationale du haïku, nomée Grillons et chrysanthèmes (2007), ainsi que l'Anthologie franco-roumaine de haïku, Coucher de soleil (2010), tous deux avec des échos favorables dans le pays et à l'étranger (realisateur Valentin Nicoliţov). Aussi dans l'année 2010 a été publiée par le même realisateur, une grande Anthologie roumaine du haïku intitulé Quand les grillons ne chantent pas… comprenant 147 poètes roumains importants.

La revue Haïku travaille en collaboration avec nombreux revues de profil haïku de l'étranger : Gong (revue de l'Association Française de Haïku), Ginyu, World Haiku et Ko (revues de haiku du Japon), avec la revue bulgare MATADOR et avec les publications en ligne de France (Ploc!), de Royaume-Uni ( New Hope International Rewiev ) et de Roumanie, Con-stellations diamantines, etc. Depuis 2012 la revue Haiku a son propre blog sur internet: revistahaiku.blogspot.com Les représentants de la Société Roumaine de Haiku et de la revue Haiku ont participé à nombreuses réunions (dans les festivals et les colloques de haiku organisées à Constanţa) et dans l'événements internationaux prestigieuses (dans le premier Congrès européen de haiku en Allemagne-2005, dans la Conférence de l'Association Mondiale de Haiku à Tokyo-Japon 2007, dans les festivals de haïku à Sofia-en Bulgarie en 2005, ou à Pecs, en Hongrie en 2010, dans le festival de Gand en Belgique, etc..).

Enfin, les haikistes roumains figurent parmi les lauréats de nom-breux concours internationaux. La revue Haiku paru sans interruption pendant les 23 ans d'existence et vous presente ici le numéro jubilé 50/2013. La continuité de la revue est due à tous les collaborateurs, poètes de SRH qui comprennent que l'acte de création ne dépend pas de l'argent et des influences exterieures et est due uniquement d'une véritable talent poétique et de leur désir de mieux connaître et de promouvoir cette forme de poésie, d'inspiration japonaise, en Roumanie. J'ai fait un bilan pour essayant de souvenir les pre-mières réalisations du revue, nos premiers collaborateurs enthou-siastes de haïkus et les premiers poemes haiku créée par des poè-tes roumains, mais avec les eveniments qui etaient deroulées au-tour de la revue Haiku j'ai pu remplir de nombreuses pages. Il y a plus de 300 poètes roumains qui ont publié dans la revue Haiku et en autres grands revues dans le pays et dans l'étranger.

Il faut remarquer en particulier la revue performante Albatros de la Société de Haiku de Constanţa, bilingue, avec de bons graphiques et le contenu diversifié et de qualité, toujours intéressantes, et d'autres cercles de haïkus dans les villes à travers le pays (Târgu Mureş, Iasi, Cluj-Napoca, Slobozia, etc) ou sont des poètes doués qui contribuent en permanence à l'affirmation de poèmes d'inspiration japonaise. Ainsi, par notre talent poétique et les magazines dédiés à ce poème, le haïku, un poème apparemment austère, sans rythme et sans rime, mais avec une philosophie et une structure unique et les règles prosodiques et plusieurs regles esthétiques continue de gagner terrain année après année dans la Roumanie. Dans chaque année les poètes roumaines etaient préoccupés à lire et à apprendre les règles de la poésie japonaise, de former, d'adapter et d'appliquer ces règles dans la situation de notre pays.

Combien nous avons réussi à garder l'essence du haïku et jusqu'à quel point nous nous sommes éloignés d'elle peut être vu surtout par la lecture de poèmes publiés au fil des ans dans les pages de notre revue. Nous pouvons dire que la plupart des premiers espoirs ont été réalisés, et ce qui n'a pas été atteinte est inclus dans les plans fu-turs de la revue Haiku.

Nous allons continuer d’encourager les activités des cercles de haïkus, de découvrir et de promouvoir de nouveaux talents pour cette forme de poésie, le tout basé sur le véritable talent poétique. Nous voulons continuer de promouvoir la coopération avec les poètes de haïku étrangers, de traduire leur poésie, d'organiser les compétitions internationales de haïku et de participer à d'autres compétitions à l'étranger.

Nous vous invitons à lire la revue Haiku et continuer à travailler avec nous. Nous desirons bonne chance à tous les poètes et les lecteurs !

 La rédaction de la revue Haiku. Valentin Nicoliţov-redacteur en chef, Paula Romanescu, Vali Iancu, Teodora Moţet et Vasile Moldovan-redacteurs.

Haiku din Statele Unite

Pagini ale Societăţii de Haiku din America

                                                           

                                                                      Marius Chelaru

                  

   

Fondată în 1968, Haiku Society of America (HSA) promovează scrierea şi evaluarea/ înţelegerea poeziei haiku în limba engleză. Cei mai mulţi dintre cei peste 700 de membri ai societăţii au reşedinţa în SUA, dar locuiesc şi în alte ţări. Calitatea de membru este la îndemâna tuturor cititorilor, autorilor, translatorilor şi celor care studiază /cerce-tează haiku. Societatea susţine/ girează conferinţe, prelegeri, work-shop-uri, lecturi şi concursuri. Revista societăţii, Frogpond, prezintă/ promovează haiku ale membrilor societăţii, dar şi ale altora, precum şi articole şi recenzii. Într-o încercare în strădania de a întări prietenia cu fraţii şi surorile noastre poeţi din România, noi (Comitetul Executiv al H.S.A.), vă oferim aceste poeme, în versiunea română semnată de Marius Chelaru. Lectură plăcută!

(Mulţumiri domnului David G. Lanoue pentru conlucrarea în ideea de a oferi o versiune cât mai exactă în limba română a poemelor prietenilor noştri din SUA).

 

Haiku from United States of America

Pages of the Haiku Society of America

Founded in 1968, the Haiku Society of America promotes the writing and appreciation of haiku poetry in English. The majority of its over 700 members reside in the USA, but there are also members in other countries. Membership is open to all readers, writers, translators, and students of haiku. The HSA sponsors conferences, lectures, workshops, readings, and contests. The society’s journal, Frogpond, presents haiku by HSA members and others, as well as articles and book reviews. In an effort to reach out in friendship to our brother and sister poets in Romania, we (the H.S.A.’s Executive Committee) offer these haiku -Romanian translations by Marius Chelaru. Enjoy!

               

Ziua tuturor sfinţilor[1]            all saints day

aprind două candele                I light two candles

cu o rugăciune                         with one prayer

(Randy Brooks, ofiţer „Electronic Media”/ Electronic Media Officer)

doar amintindu-mi …              only remembering

mireasma ploii                         the scent of rain

primul sărut                             first kiss

            (Frogpond 34:1; Angela Terry, secretar/ Secretary).

felie de lună                             sliver of a moon

desenez forma pe canava        I trace the oilcloth pattern

cu degetul meu                        with my finger

(Sari Grandstaff, al doilea vicepreşedinte/ Second Vice President).

sandviş, cafea                          sandwich now coffee

apoi culesul napilor                 now naptime

primăvară                               spring

(Adrienne Christian, Ripples Newsletter Editor).

coaja piersicii                          skin of peach –

o lunecare                                a slip

a limbii                                    of the tongue

(Modern Haiku 43.3; Francine Banwarth, editor Frogpond).

iese în cipici                             out in slippers

să mute furtunul grădinii        to move the garden hose

abia văduvă                            the new widow

(Michael Dylan Welch, prim vicepreşedinte/ First Vice President)

nori de nea                              snow clouds

fiecare dintre noi vede                        each of us seeing

pe altcineva                             someone else

(paul m., trezorier/ Treasurer).

peste tot ghinde                       acorns everywhere

veveriţa târâie                         the squirrel drags

o pizza                                     a pizza

(David G. Lanoue, preşedinte/President)

---

[1] Ziua tuturor sfinţilor (cunoscută şi cu numele de „All Hallows, Solemnity of All Saints” sau „The Feast of All Saints) se celebrează pe 1 noiembrie (de fapt începe la apusul soarelui în 31 octombrie, şi se termină la apusul soarelui pe 1 noiembrie). [nota M.C.]

POEŢI AI SOCIETĂŢII ROMÂNE DE HAIKU

POEME SENRYU

Maria ADAM

Oraş dezolant –

pe bloc o cioară

ca observator

Astrid ANDREESCU

Îndrăgostiţi moderni –

ea întrerupe sărutul

pentru mobil

Cornelia ATANASIU

Ce secretare!

Firmă de avocatură

cu profituri grase

Jules Cohn-BOTEA

Ce drag îmi este

cel care mă laudă -

ştiu că-i obiectiv

Cezar CIOBÎCĂ

Ziua Victoriei –

o conduc pe soacră-mea

pe ultimul drum

Şerban CODRIN

Academia scoate

un post la concurs –

paznic de noapte

Marius CHELARU

În camera mea

între cărţi eu şi praful-

seară de iarnă

Iulian DĂMĂCUŞ

Vechiul Trabant –

umilit zilnic

de câinele vecinului

Dan DOMAN

Pomul de Crăciun –

până şi soacra pare

mai bună sub el

Petru-Ioan GÂRDA

Chilipir ratat:

Grecia de vânzare

şi eu n-am un cent

Florin GRIGORIU

Infanteristul

venit în permisie –

ea, goală puşcă

Vali IANCU

În pas cu vremea –

Bunicul pe ogor

nepotul pe Net

Letiţia IUBU

În livadă

sperietoare bunica

bătând din palme

Octavian MAREŞ

Două femei bete –

împart sticla cu votcă

în limba rusă

Vasile MOLDOVAN

Nunta de argint…

Mireasa-şi priveşte-n oglindă

gura ştirbă

Ioan MARINESCU-PUIU

Ploaie de topamnă-

în umbrela veche

o gaură nouă

Teodora MOŢET

Parc-aş fi tâmplar –

îmi pun zâmbind plaivazul

după ureche

Manuela MIGA

Zi lungă de post-

mirosul chiftelelor

e înălţător

Vasile MUSTAŢĂ

Curcubeu pe cer...

şi tu propovăduieşti

apocalipsa

Valentin NICOLIŢOV

Plajă de nudişti

nu-mi găsesc prietena:

o ştiam blondă ...

Dan Viorel NOREA

Nu mai sunt singur –

vecina are defect

televizorul

Radu PATRICHI

Revelion la TV –

pisica abia mai ţine

ochii deschişi

Virginia POPESCU

La întâlnire –

fata poliţistului

cu câinele lup

Paula ROMANESCU

Auditoriul –

de-atâtea ne-nţelesuri

frunţi încruntate

Dumitru ROŞU

Blondă la modă –

ca să se îmbrace bine

se dezbracă des

Constantin STROE

Câtă linişte!

Trei zile la pescuit

fără soţie

Mircea TECULESCU

Viscol românesc-

călători şi prefect

căutând drumul

Maria TIRENESCU

Nunta de aur –

mirele şi mireasa

cu părul de-argint

Marian NICOLAE-TOMI

Cu zdrenţe noi-

sperietoarea despuiată

de vagabonzi

Ştefan Gh. THEODORU

Fete pe stradă!

Hercule cu frunza lui

e mult mai decent

Ion UNTARU

În faţă hârtia,

în braţe motanul;

cum să mă împart?