Scurtă istorie a haikuului românesc

 

            În anul 1866, fostul ambasador al României în Franța, poetul Vasile Alecsandri (1821-1890), a exclamat: românul s-a născut poet. În acest articol, voi explica istoria poemului scurt japonez în România, cu un accent aparte pe haku.

            Tradiția poetică românească datează din scrierile lui Ovidiu (43 î.Hr.–17-18 d.Hr.), care și-a petrecut ultimii ani ai vieții la Tomis, astăzi orașul Constanța. A scris în latină, principala limbă din care derivă româna.

Una dintre primele apariții ale poeziei japoneze scurte în limba română a fost traducerea lui Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838–1907) a două tanka în 1878.

În 1904, un articol despre poezia japoneză a fost publicat în revista Evenimentul și la scurt timp după aceea, în 1911, poetul Alexandru Vlahuță (1858–1919) a scris eseul novator„Poezia și pictura japoneză”, traducând tanka și haiku din franceză. Unii sugerează că primele poezii de tip haiku în limba română sunt niște versuri ale lui Alexandru Macedonski (1854–1920), care a descoperit literatura japoneză la Paris. În 1919, poetul George Voevdica (1893–1962) a tradus poeme tanka din germană și le-a publicat sub numele de „Flori orientale”. La scurt timp după aceea, în 1935, poetul simbolist Alexandru T. Stamatiad (1885–1955) a publicat douăsprezece poezii originale în stil haiku.

Poezia în formă scurtă are propria sa istorie în literatura română. Poetul de renume mondial Ion Pillat (1891–1945), celebru pentru poemele sale într-un singur vers, a fost descris drept „Un singur nai, dar câte ecouri în păduri”. Poemul său, „Din shamisen”, amintește de Muntele Fuji, Kumamoto și Nikko, în frumoase catrene:

 

Munte Fuji, Munte Fuji

Peste tine zboară norii -

Berze albe, berze negre,

Cu aripile întinse.

Prima antologie de haiku din România, „Suflet japonez”a fost publicată în 1935, tradusă din germană de scriitorul Traian Chelariu (1906–1966).

În primii ani ai secolului al XX-lea, Lucian Blaga, diplomat și poet (1895–1961), a folosit cuvântul haiku într-una dintre poeziile sale, referindu-se la „spiritul haiku” într-unul din poemele sale în care fulgii de nea îngheață lumina în iarna rece a cuvintelor.

Poetul și eseistul Aurel Rău (n.1930), a adus cititorului român poezia japoneză cu cele două colecții ale sale, „În inima lui Yamato” (1973) și „Gutui japonez” (1996), în care a explicat elementele de bază ale poeziei japoneze și a compus poezii în stil haiku.

 

Nichita Stănescu (1933–1983), poet de renume internațional, cu un profund simț al lirismului, a explorat pe scurt haiku:

 

Dacă timpul

ar fi avut frunze,

ce toamnă!

 

Marin Sorescu (1936–1996), apreciat și pe plan internațional, a scris:

Trec pe cer,

în formă fixă cocorii

sonetele țăranilor.

 

Ultimele trei decenii reprezintă o perioadă prolifică pentru haikuul românesc. Din 1990 încoace, pasionați precum Florin Vasiliu și Vasile Smărăndescu și alți poeți precum Manuela Miga, Magdalena Dale, Valentin Nicolițov, Eduard Țară, Marius Chelaru, Ion Codrescu ș.a., au promovat și scris haiku în România.

Fost diplomat la Tokyo, Florin Vasiliu (1929–2001) în colaborare cu Brândușa Steiciuc, a scris cartea „Constelația haiku; Interferențe lirice”, un fel de piatră de temelie în îndrumarea românilor în înțelegerea și scrierea haiku-ului.

O figură importantă în scena haiku-ului de astăzi din România este Valentin Nicolițov, prolificul redactor-șef al revistei Haiku și președinte al Societății Române de Haiku. Prima asociație a pasionaților români de haiku a fost înființată în 1991 la București, urmată de cercurile și societățile locale de haiku din regiunile Constanța Slobozia, Târgu Mureș, Târgoviște.

Klaus Dieter-Wirth, vorbind despre haiku în Europa la simpozionul „Haiku today in Europe and Japan” (Belgia, 2014) a subliniat importanța festivalurilor internaționale de haiku din Constanța, România. A remarcat și revista bilingvă Albatros, editată în România de Ion Codrescu.

Ceainăria Sakura din Cluj-Napoca este renumită pentru promovarea haiku-ului. Acolo s-a întâlnit prima dată cu haiku poeta Cristina Oprea. În orașul Slobozia, în 1995, Șerban Codrin, a înființat o școală de haiku și două reviste, Orion și Micul Orion. În acest deceniu foarte prolific pentru haiku în România, Șerban Codrin a publicat două dintre propriile sale colecții, „Grădina Zen” și „Dincolo de tăcere”. Alte culegeri au fost publicate de Mioara Gheorghe (Petale de lumină), Florentin Smarandache (Clopotelul tăcerii), Florin Vasiliu (Traista cu licurici), Ștefan Teodoru (Întâlnire în amurg) și Duțu Nițu (Scrisorile pașilor).

Traducerile autorilor români sunt publicate regulat în reviste tipărite de haiku japoneze: Ko, Hi, HIA, World Haiku etc. Haikuuri românești sunt publicate, atât în ​​engleză, cât și în japoneză, în reviste on-line.

Alegerea unui eșantion reprezentativ de poeți haiku, activi astăzi în România, este un demers dificil. Recenta antologie multilingvă World Haiku 2023 a inclus 8 autori români, printre care:

Mariaus Chelaru (1961–) ne oferă un bun exemplu de haiku neregulat, care, deși deconectat de anotimpuri și natură, este plin atât de natură umană, cât și de nostalgie:

 

înlăuntrul meu

o parte întunecată

luminată de visele copilăriei

 

Valentin Nicolițov (1945–) eludează orice kigo în acest haiku:

 

La miezul nopții

cățărat pe-un scaun

caut o carte

 

Un al treilea haijin, Vasile Moldovan (1949–), explorează efemeritatea:

 

Tot ce am scris

în ziua de ieri pe nisip

vântul a șters peste noapte

 

Mai aproape de modelul clasic, Mona Iordan (1953–) își încadrează versurile în natură, undeva în primăvară:

 

Asfințit

umbrele pădurii

încă ciripesc

 

Ana Drobot (1983–) îmi amintește de Pieter Bruegel cel Bătrân cu oglinda sa concavă care poartă lumea întreagă în spate:

Bătrân călător –

singurul bagaj cărat

cerul cu stele

Ceea ce apreciez personal este metrica, mai apropiată de clasicele silabe japoneze 5-7-5, precum și straturile de semnificații posibiledespre care, de exemplu, eu aș vrea să mă gândesc la Creator.

Merită remarcat haiku-ul lui Réka Nyitrai, beneficiară a Premiului Touchstone Distinguished Books 2020 pentru colecția sa, „While Dreaming Your Dreams” (Valencia Spania: Mono Ya Mono Books, 2020):

 

în timp ce îți visezi visele

uneori poți auzi

fiarele albastre scrâșnind din dinți

 

Este de asemenea demnă de amintit o lucrare monografică recentă de Aurica Văceanu (Ed. Betta 2023 – 415 pagini în română) „Mesaj efemer – Șerban Codrin și poezia Zen”, reprezentând un fel de manual de haiku, tanka și renku.

O antologie, încă nescrisă, de haiku în România după 1990, necesită un spirit critic obiectiv, care să îmbrățișeze diversitatea abordărilor sugerate în acest articol. Revista Haiku de relații româno-japoneze nr.69/2023 (primăvară – vară) cuprinde câțiva autori de haiku de seamă, dintre care majoritatea sunt menționați mai sus.

Haiku moldovenesc

De menționat că referirea la haiku în România nu este același lucru cu referirea la haikuul românesc – limba este vorbită în multe alte țări, inclusiv în Republica Moldova, unde limba oficială este româna.

Printre poeții moldoveni de haiku care scriu în limba română se numără Ion Hadârcă, Mihai Prepeliță și Vasile Spinei. Spinei,deosebit de activ, a publicat nouă colecții de haiku atât în ​​română, cât și în engleză. Următoarele două haikuuriexpun calitatea dulce-amăruie a lucrării sale:

 

Sub tufa de liliac

cerșetorul își numără

monedele

(din cartea sa din 1996 Surâsul călugărului / The Monk’s Smile – traducere de Mihaela Codrescu)

 

în poiana

plin de nu-mă-uita

urmele pașilor dispar

(din cartea sa din 2000, Nu mă uita – traducere de Ion și Mihaela Codrescu)

***

Povestea haiku-ului din România este una în evoluție. O gamă diversă de inovații și dezvoltări au loc în mod constant, iar compoziția haiku-ului întinerește continuu. Mințile și spiritele oamenilor sunt libere și există o varietate sănătoasă de abordări, de la cele lirice la cele pline de umor și chiar așa-numitul „Dada haiku”.

Un număr tot mai mare de tineri români compun și publică și haiku. Încurajați de profesori și instructori entuziaști, copiii din România învață să înțeleagă, să se bucure și chiar să compună haiku. Legăturile stabilite între România și Japonia se dovedesc benefice. De exemplu, câștigătoarea Premiului JAL Haiku la al 17-lea Concurs Mondial de Haiku pentru Copii a fost Iasmina Butnărescu (în vârstă de 12 ani) cu acest haiku:

 

Orașul aglomerat

Copiii evadează

În basme vechi

 

După cum putem vedea, haikuul este popular în România, poate și pentru că transmite atât de concis sentimentele umane. Românul este într-adevăr „…născut poet”. Haiku-urile sunt înrădăcinate în natură, iar natura sufletului românesc este una poetică. În societatea digitală de astăzi, interesul față de haiku, manifestat atât de tineri, cât și de bătrâni, este unul încurajator.

Radu Șerban

Luna de vară

 

Cuvânt de deschidere

 

Haiku este una din cele mai cunoscute forme de poezie din lume. Cu precădere după ce internetul a facilitat altfel comunicarea, s-au intensificat mai vechile discuții care țin, între altele, de terminologie (azi mulți insistă pe „spiritul haiku”) și elementele altădată considerate definitorii (de pildă kigo vs keyword – idee promovată (și) de Ban'ya Natsuishi, un nume important al „lumii haiku” de azi). A apărut și întrebarea: până unde se pot „forța” „limitele” acestuia ca să rămână, încă haiku? Asta deși Tōta Kaneko scria[1] că, de fapt, haiku modern japonez a fost „reformat din nou” în era Meiji. De altfel, și, înainte de asta, dacă ne referim la drumul de la haikai, hokku, până la haiku (Masaoka Shiki), apoi la elevul său Hekigotō Kawahigashi (1873-1936), care, împreună cu discipolii săi, au propus Shin-Keikō (Noul Trend), apoi Jiyūritsu (Stilul liber), pe urmă către zilele noastre, și este o discuție lungă.

Alte aspecte țin de limba în care este scris, și, în context, de elementele de formă. Aceste texte fiind și în engleză și japoneză amintim că în 1995 Keiko Imaoka (1962-2002), într-un articol intitulat Forms in English Haiku (Susumu Takiguchi a detaliat cele punctate aici[2]), scrie că majoritatea autorilor/ traducătorilor americani consideră că 11 silabe[3] din limba engleză ar echivala cu 17 din limba japoneză, dar și despre „rigiditatea” mai mare a ordinii cuvintelor în limba engleză față de japoneză – a cărei flexibilitate mai mare este dată și de kaku-joshi, particulele de caz. Astfel, dacă s-ar traduce strict un haiku al unui japonez (și exemplifica cu poeme ale unor autori traduse și/ sau chiar de ei), am avea forme de tipul 5-12, 12-5, 8-9 ș.a., în general al doilea rând fiind mai mic. Nu e o discuție nouă. În mediile haiku, poate și datorită promovării mai bune în limba engleză, o vreme a fost cunoscut mai mult demersul lui William Higginson, care scria, în 1985: „în engleză, aproximativ 12 silabe redau cel mai bine lungimea unui haiku japonez în forma tradițională de 17”[4]. În plus, deși probabil cele mai multe haiku ale autorilor contemporani sunt scrise în varianta 5-7-5, în fapt se folosesc de alt factor, un aspect care ține de flexibilitatea limbii/ gramaticii japoneze, anume ku-matagari/ „desfacerea/ depărtarea segmentelor/ părților”, prin care un cuvânt este despărțit în două segmente/ părți. Este un procedeu/ o tehnică nouă (folosită mai ales, atunci, de autorii japonezi din școlile de avangardă[5], și „practic imposibil de folosit în limba engleză”[6]), prin care deși un haiku pare a fi scris în varianta 5-7-5, de fapt numărul silabelor pe linie este cu totul altul, de tip 7-5-5, 5-8-4 ș.a. Jane Reichhold (am avut o convorbire și pe această temă, publicată în revista „Poezia”, la Iași) vorbea[7] despre „războaiele haiku” din jurul anilor ’70, ai secolului al XX-lea, care s-ar fi purtat în legătură cu numărarea silabelor. Știm că problema încă persistă.

La Mirela Brăilean, privitor la numărul de silabe, alegerile sunt diverse, de la un poem ca: „licurici –/ luminile orașului” (11 silabe), la „câmp de violete –/ ochii tăi mai albaștri decât oricând” (așezare diferită de „clasicul” 5-7-5, dar 17 silabe), „Ziua Îndrăgostiților - / două inimi se încălzesc pe o ceașcă de ceai (22) ș.a. În același timp, notăm că în română autoarea a ales formula de scriere pe două „linii” a poemelor, și aici se poate analiza conform celor spuse mai sus.

Putem extinde discuția despre haiku și la alte aspecte de la tematică la altele (simplitate, eleganță ș.a.), considerate definitorii odinioară, dacă și cum sunt înțelese în lume, la, de pildă, diverse experimente de ieri și de azi. Și unii autori români, dată fiind și perioada în care s-a început la noi să se scrie mai aplicat, și background-ului acestui poem în România, plecând de la direcția „clasică”, sunt atenți la aceste trenduri, fapt vizibil și în modalitățile în care scriu haiku.

           Unele din aceste lucruri se întrevăd și în aceste poeme ale Mirelei Brăilean, care au fost publicate în Japonia, în „Haiku column”. Am în vedere atât aspectele de „așezare” dar și modul în care folosește (sau nu) kigo, kireji. Sau tematica, de la aspectele care țin de natură – „fluturi – / umbre subțiri trecând” sau/ și de altele, personale: „muguri de magnolie –/ primele mișcări ale gemenilor în pântecele meu”, la, de exemplu, cele despre mediul marin – „marea liniștită seara –/ câțiva pescăruși plutind”, reverberațiile urbanului (nu prezența elementului urban concret/ „apăsat”, ci un „ecou”) – „ciripituri –/ zgomotul orașului atât de departe”; sau ale mediului virtual: „stea căzătoare –/ în căsuța poștală prima scrisoare de la tine” în viața noastră. Ori chiar privitor la a scrie haiku: „zori de primăvară –/ niște haiku-uri proaspete pe caietul meu”, sau „călătorie” pe aripi de poem spre Arhipelag: „haiku-ul meu pe un zmeu de hârtie – / vântul suflând spre Japonia” ș.a. etc.  Opțiunile autoarei, dar și publicația în care au apărut pot releva și alte aspecte ținând și de cele amintite deja.

Dincolo de transpunerea poemelor din engleză în japoneză, dar și legat de aceasta, o altă discuție care poate porni de la cele din această carte este legată de figurile de stil/ metaforă și folosirea ei în haiku (ceea ce, de altfel, a făcut și Bashō), aspect îndelung dezbătut – Paul O. Williams a propus pentru haiku un termen – „unresolved metaphor”[8]. S-au scris studii în domeniul științelor cognitive și lingvistice[9] care au abordat „ubicuitatea” metaforei din punct de vedere al limbajului (și) cognitiv, că putem vorbi și de transculturalitate și similaritate (unele metafore pot fi identificate în mai multe limbi, altele sunt specifice numai uneia[10]). De pildă, în cazul poemului „jumătate de lună –/ mi-e dor de tine” putem discuta, ca sugestie, despre terminologia aparte a japonezilor când vine vorba despre Lună/ privitul lunii (tsukimi). De altfel, unele poeme ale Mirelei Brăilean ar putea comporta și o analiză separată legat de planurile de sugestie și de „interpretare”/ înțelegere; două exemple și un singur plan de analiză: „trandafiri roșii în floare –/ buzele tale” și „valuri furioase de vară –/ cai sălbatici alergând de-a lungul țărmului”; putem spune și că e vorba despre buzele – trandafiri roșii, și despre o „imagine în oglindă”, trandafirii roșii aducând aminte de buze. La fel și la al doilea poem – valurile pot fi asemuite cailor sălbatici, sau chiar aceștia aleargă pe țărm.

Sunt câteva gânduri la o primă lectură a acestei cărți interesante, cu alegeri diverse, nemonotone, asumate ale autoarei, relevând și cunoașterea modului în care este înțeles/ scris haiku azi pe plan internațional. Dincolo de aspectele amintite (am mai putea adăuga, între altele, „apăsarea” în unele poeme pe elementele personale, care, pentru unii adepți ai „clasicului” duc cu gândul la specificul tanka), de alegerile formale, remarcăm nuanțele din tematica abordată, modalitățile în care gestionează tehnicile de expresivitate și de sugestie în aceste poeme.

Mirela Brăilean este o autoare care publică și în țară și peste hotare, fiind apreciată pentru creațiile sale. A ajuns, din câte am constatat până acum din ce a publicat, la un mod al său de a scrie haiku (neuitând cu totul de elementele care țin de „clasic”, dacă ne gândim, de pildă, la vocabularul utilizat, însă nu numai, dar cu evidente opțiuni spre trendurile actuale – preponderent prin opțiunile formale), făcând alegerile pe care le-a considerat potrivite cu acesta.

 

Marius Chelaru

---

[1] În cuvântul introductiv la The Haiku Universe for the 21st Century, Japanese/ English Japanese haiku 2008, edited by Modern Haiku Association (Gendai Haiku Kyokai), prefața: Tōta Kaneko și Kiyoko Uda, Tokyo, Japonia, 2008, 216 p., intitulat “20^th-Century Japanese Haiku – A brief History of Modern Haiku, p. 3.

[2] În Can the Spirit of Haiku be Translated?

[3] Nu insistăm aici asupra aspectelor incumbate de caracterul moraic al limbii japoneze.

[4] Higginson, W., The Haiku Handbook: How to Write, Share, and Teach Haiku. Tokyo: Kodansha, 1985, p. 102: “approximately twelve English syllables best duplicates the length of Japanese haiku in the traditional form of seventeen”.

[5] Dar, mai ales, de autorii contemporani de tanka, spune Keiko Imaoka.

[6] Keiko Imaoka, art. cit. - “In English haiku, it is simply not conceivable to break a line in the middle of a word just to serve the form.”

[7] Într-o comunicare din 11 iulie 1998, cf. Richard Gilbert, Judy Yoneoka, în Haiku Metrics and Issues of Emulation - New Paradigms for Japanese and English Haiku Form, din “Language Issues: Journal of the Foreign Language Education Center (vol. 1), Prefectural University of Kumamoto, Japonia, martie 2000.

[8] Paul O. Williams, The Question of Metaphor in Haiku, în The Nick of Time: Essays on Haiku Aesthetics, Press Here, 2000.

[9] Amintim: Kövecses, Z., Metaphor: A Practical Introduction. Oxford: Oxford University Press, 2002, Lakoff, G., Contemporary theory of metaphor, în A. Ortony (ed.) Metaphor and Thought (2nd edition), 82-132. Cambridge: Cambridge University Press, 1993, Lakoff, G., Johnson, M., Metaphors We Live By, University of Chicago Press, 1980, Geeraerts, D., Grondelaers, S., Looking back at anger: Cultural traditions and metaphorical patterns, în ed. J.R. Taylor, R.E. MacLaury, Language and the Cognitive Construal of the World, 153-179, Berlin: Mouton de Gruyter, 1995 ș.a.

[10] Kövecses, Z., Metaphor and Emotion: Language, Culture, and Body in Human Feeling, Cambridge: Cambridge University Press; Paris: Editions de la Maison des sciences de l'homme, 2000, Kövecses, Z., Metaphor in Culture: Universality and Variation. Cambridge: Cambridge University Press, 2005.