DE LA CALEA ÎNȚELEPCIUNII LA CALEA MÂNTUIRII

   în tristihuri creștine și în spirit de haiku   

                                        de Constantin SORESCU

     Până la a se hotărî să propună o carte, Vasile Moldovan a lăsat prin publicații din cele mai diverse semnele mai multor vârste și experiențe poetice. Amânarea debutului editorial se explică probabil, ca și în cazul altora, prin dorința de a se înfățișa sieși și cititorilor într-o ținută stilistică pe deplin conturată, riguros pusă la punct, astfel încât, odată scoasă în lume, cartea să nu mai ceară revizuiri de substanță și modificări arhitectonice.

     Or, „Via Dolorosa” este într-adevăr, cartea pe care Vasile Moldovan și-a visat-o. Poezia lui iese aici din experiența japoneză pe care o face un creștin (dincolo de dihoniile și fracturile acestei religii). O experiență care nu se rezumă la năzuința   pe care autorul o împărtășește cu alții, de a scrie haiku în limba română, ci se împlinește în încercarea de a scruta evenimentul biblic și trăirea  creștină prin lentila unui concept propriu spiritului asiatic.

    Dacă, bunăoară, Bogdan I. Pascu, alt convertit la stilul haiku, face din gol substanța poeziei sale în placheta înadins intitulată „Golul dintre clipe„, Vasile Moldovan își face axă din cale, proiectandu-i înțelesurile, printr-o ingenioasă mișcare hermeneutică, în dramaticul episod Via Dolorosa, despre care vorbesc evangheliile. Via Dolorosa, adică Drumul Crucii sau Drumul Calvarului, pe care Iisus și-a purtat crucea pe umăr, fie de unul singur până la locul răstignirii (în versiunea lui Ioan), fie prin preluarea ei de către un trecător oarecare, Simon din Cyrene (în versiunea celorlalți evangheliști), act de consistență parabolică. Poetul Vasile Moldovan mizează pe comuniunea de sens a celor două căi.

     În orizontul acestei identități de profunzime este transcrisă copleșitoarea dramă christică, de la Cina cea  de Taină la Înviere și sunt surprinse o sumă de instantanee de existență creștină, și acestea distribuite în secvențe care recompun, în ultimă instanță, povestea Drumului Crucii. De această dată purtătorul ei este omul, omul generic și fiecare om luat în parte, fiindcă, precum a poruncit Iisus, fiecare trebuie să-și ducă singur crucea, să și-o poarte, cu grijă și cu râvnă, până la capăt să-și îm în elaborarea formei de haiku, dar și intuiția plinească menirea ce i s-a dat.

     Pentru a-și purta propria cruce, Vasile Moldovan are de partea sa nu numai răbdarea, precizia și rafinamentul artizanului, calități atât de necesare în elaborarea formei de haiku, dar și intuiția stărilor sufletești caracteristice speciei și a interferențelor spirituale de adâncime. Astfel izbutește poetul să împletească în „Via Dolorosa„ înțelesurile esențiale - și dintotdeauna - ale căii.

CĂRĂRI NEBĂTUTE - IN POEMUL SENRYU

 

                            de Vasile Moldovan

Doamna Mihaela Cojocaru poate fi considerată pe bună dreptate o poetă a mării. În cărțile anterioare de haiku și foto-haiku a surprins frumusețea peisajului de  la Pontul Euxin sau din Delta Dunării. Expozițiile sale de foto-haiku i-au încântat  pe participanții la festivalurile naționale și internaționale  din ultimii 12 ani de la Constanța.

     Fiind o fire interiorizată, nimeni nu bănuia în doamna Mihaela Cojocaru poeta de senryu de azi cu toate că o încercare de a se afirma și prin senryu a făcut în anul 2020 prin secvența ”se-ntrec spre apus” din volumul” valurile vin și se duc”,  cea mai completă și complexă carte a sa. Schimbând genul literar și stilul, poeta rămâne tematic într-o bună măsură vecina Mării Negre. Secvența inaugurală ”Revelion la mare” arată dragostea dintâi a poetei. Deși e vorba de un moment festiv, umorul ei provoacă un râs amar, aproape bacovian:

      Am trecut în noul an-             Noaptea dintre ani -

      cu noi și datoriile                   ațâț focul să se dezghețe         

      nici una prescrisă                    salariile

     Avem în aceste exemple  adevărate probe de haz de necaz, modalitate specifică umorului romînesc.

     Poeta a dat dovadă de un real curaj artistic în abordarea senryului. Ca și la fabulă, de pildă,  temele sunt limitate.  Majoritatea autorilor care au abordat genul de-a lungul timpului au scris despre beție și   infidelitate conjugală, despre trândăvie , despre sperietori și oameni de zăpadă și despre alte câteva subiecte  mai mărunte. Poeta Mihaela Cojocaru a sesizat acest risc li a evitat să meargă pe cărări bătute de alții. Ea scrie într-o gamă tematică largă, găsește subiecte nemaiîn-tâlnite la alți autori de senryu. Bunăoară, miturile antichității consti-tuie una din sursele sale de inspirație. Ca și Zodiacul chinezesc. Secvența  Chipuri și măști din vremea covidului pune în evidență râsul amar al poetei:

Măști contra Covid –                          Măști în pandemie -

      de duzină sau de firmă                 unii  cu una nouă

      de te lasă rece                                peste cea veche

     De un umor suculent sunt poemele  senryu  din secvența La pescuit pe ghiol:    

Pescar cu ghinion  -                  Pescar norocos -

       toți peștii îl ocolesc                   au adus pește proaspăt

       nu și țânțarii                              la pescărie

      Deși nouă în creația de senryu, poeta Mihaela Cojocaru nu a călcat pe urmele nimănui. Ea a înaintat de una singură pe cărări nebătute de alții. Prin urmare și-a croit propriul drum I-a fost de ajutor paleta tematică largă, din care au făcut parte fenomenele naturii, ca în secvențele Caniculă, Tună și fulgeră, ca și evenimentele politico-sociale înmănuncheate sub titlurile Electorale, Grevă, Pensii recalculate. Alte senryuri  oglindesc specificul local: La ușa bisericii, Bazar, Sat dobrogean. Dintre tradițiile urmate în decursul anului, poeta a insistat pe Sărbătoarea de Paști, Ziua Recoltei și Hallowen, care se celebrează atât în Romania cât și în întreaga Europă și în  America. Fiind traduse de Tiberiu Tizu, aceste creații vor putea fi citite și apreciate atât de cititorii români cât și de cei de limba engleză.Urmînd cărări nebătute de alții, poeta și-a găsit propriul ei drum.

 

Miresmele anotimpurilor / Fragrances of the seasons de Constantin Stroe

 MIRESMELE ANOTIMPURILOR*

-Poeme haiku-

Ana DROBOT

 

            La poetul Constatin Stroe, deși haikuul pare obiectiv și neutru, el are și un nivel personal, vizibil prin temele, imaginile și referințele proprii. Ca orice poet liric, autorul de haiku are un univers poetic propriu, exprimat printr-un limbaj indirect. Haikuul nu folosește figuri de stil clasice, ci indicii care sugerează atmosferă, stări afective și asocieri legate de anotimpuri, tradiții, locuri sau persoane dragi.

Asocieri afective între obiecte, experiențe și episoade ale vieții sunt prezente în poemul:

Cânt de gramofon -/ bunica-şi aminteşte/ de tinereţe.

Într-un alt poem, dintr-un loc asociat cu basmele copilăriei, gura sobei devine un loc asociat cu amintirile, și ele fiind precum nişte poveşti, ale vieții proprii din alte timpuri:

La gura sobei -/ locul cu cele mai/ multe amintiri.

Fiecare anotimp este o mireasmă, este ceva efemer, care ne rămâne și nouă, cititorilor, întipărit în amintire. Miresmele sunt doar un pretext pentru deschiderea noastră către un alt mod de percepție. Naturii îi este atribuită o empatie cu trăirile fiinţei umane. Astfel, lalelele se pleacă în fața unor evenimente din viață umană:

Candele-n altar -/ lalele aplecate/ a smerenie.

Parfumul anotimpurilor devine parfumul amintirilor de demult, atent păstrate:

Lada de zestre -/ printre vechile haine/ parfumul bunicii.

Volumul de față ne provoacă să ne schimbăm perspectivele asupra poemului haiku. Acesta nu interzice orice întoarcere către trecut.

Efemerul și reflecțiile asupra efemerității vieții duce haikuul spre alte zone, spre zona unui poem filozofic. Un poem haiku poate fi mult mai mult decât o sumă de simple imagini și senzații:

Păpădiile/ tot ca viaţa omului-/ dangăt de clopot.

Păpădiile suflate de vânt nu pot fi decât precum viața omului, care ne dă uneori impresia că pur și simplu se risipește ca și când nu ar fi fost. Dangătul clopotului cititorul îl simte ca și cum ar scutura păpădiile prin sunetul său.

În poemul haiku o varietate de sentimente se pot exprima indirect. În poemul următor simțim clar o stare de ghidușie, printr-o aluzie poznașă la poemul lui Matsuo Basho:

Liniştea broaştelor/ tulburată de-o piatră.../ copilul râde.

Aceeași stare de ghidușie regăsim şi în poemul:

Teiul înflorit -/ dar parfumul vecinei / trece prin gard. Ademenitoare, vecina îi atrage, în mod jucăuș, atenția celui care observă scena. Dragostea e parte din experiența vieții, iar natura participă și ea, intensificând-o și prezentând-o pentru cititori în toată intensitatea ei:

Apa de izvor.../ oricât de rece nu stinge/ focul inimii.

În mod surprinzător, poemul haiku se desprinde uneori de realitatea imediată, prin oglindirea în apă:

De la fântână/ bunica în găleată,/ aduce luna. Simțul artistic este văzut în poeme care creează o nouă percepție asupra lumii prin juxtapunere, sau prin îmbinarea celor două părți ale poemului: Joacă de fluturi/ în cartierul meu - / puful plopilor.

Puful plopilor e comparat, indirect, cu fluturi care zboară jucăuș. Rolul poetului de haiku este acela de a oferi o altă viziune asupra realității, sau de a ilumina cititorii, oferindu-le o altă înțelegere a realității înconjurătoare:

Poemul haiku -/ lumina din sufletul/ poetului.

Poemele haiku pot fi privite şi precum nişte imagini dintr-un album. Poetul face un exercițiu de introspecție răsfoindu-și propria carte:

Recitându-mi cartea,/ îmi revăd copilăria/ ca într-un film.

Cititorii sunt invitați să răsfoiască poveștile sugerate de fiecare haiku, unde imaginile din natură și viața omului se împletesc cu reflecții filozofice și stări emoționale. Autorul își exprimă, indirect, trăirile personale, iar cititorii sunt îndemnați să reflecteze la propriile experiențe. Volumul devine astfel o ocazie de a-l cunoaște pe autor și, totodată, de a explora propriul univers interior, sub pretextul observării anotimpurilor.

(*Constantin STROE - MIRESMELE ANOTIMPURILOR-Haiku, Editura U.Z.P.R.. Bucureşti, 2025)

 

Dumitrițe și brândușe - Poeme într-un vers

 

 

 DUMITRIŢE ŞI BRÂNDUŞE

-Poeme într-un vers-

 

                                  de Vasile MOLDOVAN

 

     Poeta Dumitra Negrușa s-a născut  și  s–a format în Câmpia Română. Ceva din această entitate s-a răsfrânt benefic asupra personalității sale. Aidoma plaiului natal, întins până la orizont, fără ondulările vale-deal ale spațiului mioritic descris de  Lucian Blaga.

     O văd pe  ziarista și poeta Dumitra Negrușa  pigulind calmă asupra cuvintelor. Autoarea e aidoma apelor de câmpie – Teleormanul – care i-au încântat copilăria, de un calm și de un echilibru proverbiale. Ea a făcut gazetărie decenii, la mai multe publicații , cu migala unei croitorese de modă, atentă și la ansamblu și la amănuntele croielii. Atâta doar că Dumitra Negrușa nu a lucrat cu materiale textile, ci cu cuvinte și propoziții. Cuvintele au urmărit-o întreaga carieră, venind probabil din două surse: din Biblie care începe cu pledoaria pentru cuvânt și de la Necuvintele lui Nichita Stănescu, care i-au inspirat pe mulți poeți contemporani.

    Când a realizat că ziaristul e istoricul clipei, doar al clipei,  a considerat că e momentul să debuteze ca poet. A ales cuvintele  ca numitor al ziaristicii și al poeziei. Volumul de debut, Cuvinte nesupuse (1994), constituie o piatră de hotar în creația sa. După alte apariții editoriale, revine cu o antologie de autor, Cu fața spre cuvinte (2000), ediție bilingvă, româno-bulgară. Chiar și numai din  titlu se poate deduce saltul calitativ al poetei. Dacă la început  cuvintele nu i se supuneau, acum poeta se află cu fața la cuvinte, deci s-a realizat o armonie între creator și creația sa.

     Pe poetă am cunoscut-o în anii de pionierat ai Societății Române de Haiku. După o lungă perioadă de absență a revenit la fel de discretă ca la început. Toți ne așteptam, după  experiență îndelungată,  să publice și un volum de haiku. Și iată că, recent, așteptarea s-a încheiat. Poeta ne-a surprins, dar nu cu un volum de haiku, așa cum ne așteptam, ci cu un manuscris cu poeme într-un vers. Nu doar noutatea temei m-a frapat, ci și calitatea manuscrisului, al cărui prim cititor am fost, manuscris care vede acum lumina tiparului. După Dan Florică, tot din Sud, de la Bolintin Vale, și Virginia Popescu, Dumitra Negrușa este al treilea autor care publică o carte de poeme într-un vers de excepție.

    Prima parte a culegerii sale reprezintă un calendar de poeme într-un vers. Ceva similar publicase și Virginia Popescu pe internet. Ambele calendare conțin poeme de mare finețe, și de o muzicalitate  aparte, cum numai la creatorul genului se mai întâlnește. În această parte a volumului, Dumitra Negrușa scrie poeme într-un vers după tiparul haikuului. Secvența nu e împărțită pe anotimpuri, ca la japonezi, ci pe luni. Păstrarea numelor vechi ale lunilor anului întărește patina vremii, una din valorile esențiale ale poemelor de inspirație niponă.

Iată o definiție a lunii

Cireșar: Cireșul își deschide un stand pentru podoabe.

Pentru toiul verii, reprezentativ este poemul

Sântilie:De biciul lui de flăcări fug duhurile rele.

Luna Octombrie e surprinsă în dublă ipostază, cea din natură și cea din viața omului : Un Brumărel pe pajiști și altul pe la tâmple.

Răsfățându-se, poeta își face în dar unul dintre poeme.

Onomastică: La ziua mea de nume  primesc o dumitriță.

Interesantă este și secvența Ipostazele zilei, în care sunt surprinse ritmurile circadiene din natură. Iată două dintre aceste ipostaze:

Liniștea amiezii:Au ațipit și macii, în mijlocul câmpiei.

și

Bolta înstelată: Din bumbi de aur, noaptea-și desferecă veșmântul.

 Celelalte secvențe ale cărții sunt ancorate mai mult în realitățile autohtone. Poeta abordează în mod inspirat motive naționale,

Călărețul trac: Răzbate din legendă   un tropot de copite.

sau

Țepeș: Turnată-n bronz,   privirea-i scrutează spre fruntarii.

Evenimentele religioasesunt surprinse îndeosebi prin viziunea omului din popor. În Noaptea de Bobotează, bunăoară, elementul creștin apare la un loc cu un obicei străvechi, nelegat de religie:

Cu busuioc sub pernă, ea-și vede-n vis ursitul.

Un loc aparte îl ocupă obiceiurile necreștine, cum ar fi Zilele Babei.

Baba Dochia e surprinsă astfel:

Urcând  pe pisc de munte,   își scutură cojocul.

    Revenind la dragostea dintâi poeta își încheie demersul  liric cu cuvintele, socotite Izvoare de inspirație:

Din râuri de tăcere   cuvintele se-adapă.

   Surpriză totală, cartea Dumitrițe și Brândușe de Dumitra Negrușa are  șansa să rămână un reper de referință în domeniul poemului într-un vers, gen specific doar literaturii române.

 

 

Prima stea, ultima stea- foto-haikuuri și poeme vizuale

 

Mona Iordan

   Dan Doman este un împătimit colecționar de imagini, recentul său volum de foto-haikuuri și poeme vizuale alăturându-se celorlalte șase, publicate între anii 2012 şi 2023. În peregrinarile sale de-a lungul și de-a latul țării, obiectivul aparatului foto imortalizează, în panorame ample sau prim-planuri, nenumărate frânturi din natură, dar și din mediul urban ori cadrul domestic, pentru că toate lucrurile își au poezia lor. Completând imaginea, haiku-ul este mult mai mult decât o legendă explicativă întrucât îi conferă o nouă dimensiune. Pe de altă parte, fiecare fotografie stârnește senzații, emoții sau stări sufletești dintre cele mai felurite, transpuse în cuvinte:

 

 

fostul cartier –

ierburi se agață

de picioare

 

   Schimbările din natură, care de obicei trec neobservate, sunt bine „documentate” de autor în acest calendar sui-generis. Manifestările subtile ale trecerii anului sunt grupate pe anotimpuri, cărora li se adaugă și Anul Nou, după tiparul japonez.Autorul nu putea lăsa deoparte latura afectivă declanșată de felurite impresii, un exemplu fiind haikuul care amintește de madlena lui Proust:

 

 

  aroma 

         de turtă dulce -

         o amintire de Crăciun

   Elementul livresc se regăsește într-un mod inedit în câteva dintre foto-haikuurile lui Dan Doman, unde primordial este cuvântul. Lectura unor romane semnate de mari scriitori români i-a prilejuit descoperirea de pasaje pe care le-a asimilat cu haikuuri avant la lettre și apoi le-a îngemănat cu fotografia potrivită, cum este cel din romanul „Adela” (1933) de Garabet Ibrăileanu:

 

 

glasul ei încet –

fierbinte în singurătatea rece

a nopții

 

   Simbioza dintre fotografie și poezie cunoaște la Dan Doman și alte forme, ilustrate în acest volum printr-un photo-rengay realizat în colaborare cu Cezar-Florin Ciobîcă.

   De remarcat este și faptul că, din pasiunea lui pentru acest mod de exprimare, autorul a invitat câțiva artiști fotografi, români sau străini, pentru a obține imaginea perfectă care să pună cât mai bine în valoare elementul poetic.

(*Prima stea, ultima stea-fotohaiku si alte poeme vizuale- Dan Doman, Editura PIM, 2024.)

 

 

ZEBRA TIMPULUI, volum de haiku, autor Radu Șerban

 

Așa cum stelele se văd doar noaptea, haikuul se percepe doar în tăcere, în intimitate.

Zebra Timpului definește o trecere pietonală spre cealaltă vreme a vieții noastre. Pășim pe fâșii alb-negre, când ni se dă verde. Altfel, riscăm să fim striviți de timp. Cine schimbă culorile? Traversarea poate deveni un animal nărăvaș, pe care călărim involuntar.

Pe zebra temporală în alb-negru, alternează perechi de forțe opuse: bine-rău, cald-rece, frumos-urât, pace-război, lumină-întuneric, zi-noapte, sus-jos etc. Întregul contează mai mult decât fiecare componentă în parte.

Inteligența artificială se bazează pe o succesiune binară de zero și unu, oferind o infinitate de combinații. Viața și moartea se succed pe benzi alb- negru, iar universul e înșeuat de succesiunea binară în permanentă opoziție. Ca apa și uleiul, se alătură în nesfârșite coloane de marmură albă și neagră, alternativ, până în străfundurile timpului.

Așa alternează benzile schițate pe spinarea zebrei pietonale a timpului, pe care pășesc infinitezimale furnici, adică noi.

Din perspectiva acestei sublime binarități, cred că haiku intră în opoziție cu sine, pentru că nu am găsit nimic opus haikuului. Ca atare avem haiku alb și haiku negru. Haikuul alb se poate recita sau reciti, cel negru nu se citește niciodată cu voce tare.

Paradoxal, același poem poate fi alb sau negru, în funcție de cititor. Dacă haikuul nu are rimă și ritm, nici alte reguli de muzicalitate, nu încântă urechea.

El are însă, pentru unii aleși, tainica valoare percepută în tăcere, în interiorul nostru, așa cum stelele se văd doar noaptea. Cleptomană, lumina ne răpește șansa de a vedea aștrii aflați la ani lumină, așa cum vocea ne răpește șansa de a percepe haikuul.

Un tânăr compozitor român mi-a cerut o selecție de haikuuri, spre a le transpune pe muzică. Nu cred că se poate – i-am răspuns. În limba română haiku dispune de insuficientă muzicalitate.

Poate cineva să-mi dea exemple de melodii reușite pe versuri de haiku? Din acest unghi, poate au dreptate cei care exclud haikuul din categoria poeziei. Până la aflarea adevărului, vă invit să pășim calm pe această zebră pietonală a timpului.

                        *

Poeme haiku-Zebra Timpului*

          Tren rătăcitor                           Rafală de vânt –                     

prin tunelul timpului –                sub cireș copiii fac      

lumini și umbre                        duș de petale                   

 

Pe propriul mormânt               Desculț prin frunziș,   

topindu-se consolat                 veșnic acasă, melcul               

un fulg de omăt                       sfidează ploaia           

 

           La nivel înalt,                         Negru mesager                                   

reședința de vară:                    inspre nimicnicie:                   

un cuib de barză                      un tril de mierlă                      

 

           Cu ochii închiși                       Desculț prin omăt                               

urmând parfumul de tei          simt că se-ntâmplă ceva:        

ajungi acasă                             mai sunt în viață                     

 

Hore nocturne                         Privind spre stele        

            în jurul lumânărilor –                  auzi cum stau de vorbă          

călugărițe                                 anii lumină                  

(*Selecţie poeme de Valentin Nicoliţov)

 

 

Cartea pe care mi-o doream

 

            Am descoperit târziu poezia Extremului Orient. Am afirmat acest lucru de nenumărate ori. Am constatat cât de mult diferă ceea ce învățasem eu în liceu și ce citeam în cărțile pe care le-am găsit în anul 1990.

            Programa școlară conținea o oră de muzică pe săptămână, cu excepția ultimului an, și o oră de desen pe săptămână, artistic, în gimnaziu, și tehnic, în liceu. Descoperisem întâmplător desenul în tuș, nu-mi amintesc cu ce ocazie, dar mă simțeam atrasă de peisajele obținute din câteva linii în tuș.

            Țin în mâini cartea Pagini de haibun, scrisă și ilustrată de autorul ei, Ion Codrescu, carte care mă poartă prin anii de școală, mă revăd copil curios, studios, energic și neastâmpărat.

            Autorul volumului subliniază: „La prima întâlnire cu poemele haiku, am  constatat că ele nu semănau cu poeziile occidentale pe care le-am studiat în gimnaziu sau în liceu. Am aflat, ulterior, că în limba japoneză, un haiku în stil clasic este alcătuit, cu puține excepții, dintr-o structură cu un ritm de 5-7-5 silabe.”

            „În comparație cu poezia occidentală, un haiku se concentrează doar pe un moment, pe reacția poetului în fața unui detaliu din lumea înconjurătoare, evitând un discurs încărcat de metafore, comparații, interpretări și filosofări”.

            Autorul privește comparativ poemul haiku și pictura în tuș: „Am fost atras de haiku datorită picturii în tuș, fiindcă am întâlnit aceeași estetică, același principiu de a sugera mult prin puțin, de a focaliza mijloacele de expresie asupra câtorva trăsături de pensulă / cuvinte, pentru a evoca o emoție, o clipă sau un raport dinamic între un element stabil, neschimbător, etern ( fueki, în limba japoneză) și unul schimbător, trecător, pieritor, efemer (ryuko) din natură și din viața noastră.

            Dacă privim comparativ poemul haiku și pictura în tuș, atât poetul, cât și pictorul oferă privitorului / cititorului doar câteva elemente sau îi sugerează câteva detalii, lăsându-i libertatea de a completa cu imaginația lui ceea ce este nepictat / nespus, ceea ce este ascuns în tăcerea dintre cuvinte sau zonele neatinse de pensulă. Uneori, ceea ce nu este pictat / spus, dar ne închipuim că există în comparație cu ceea ce este arătat în tablou / haiku. Fără să fie japonez, Giovanni Papini notează: «Orice poezie are doi autori:  poetul și cititorul. Poetul sugerează și indică, cititorul completează cu sensibilitatea și amintirile lui personale. Fără această colaborare poezia nu există». ”.

            În continuare, autorul cărții la care ne referim, povestește despre experiența pe care a avut-o după 1990, în urma unor burse de studii în Țara Soarelui - Răsare. 

          Nu mi-am propus să dau aici amănunte. Cine este interesat, poate să citească lucrarea.

            Am scris haiku ghidându-mă de cartea Interferențe lirice, Constelația haiku, autori Florin Vasiliu și Brândușa Steiciuc, primită de la o prietenă, care s-a stins recent.

            Citesc din carte, nu ca un necunoscător al haibunului, ci urmărind să-mi completez cunoștințele, să compar ceea ce știam cu ceea ce au scris diferiți autori pe care i-am cunoscut pe internet.

            În lucrare am găsit câteva informații despre legătura dintre muzică și liniște, chiar dintre diferite arome.

             „Mi-a plăcut să scriu haiku, pentru că în această poezie nu descriu, nu comentez, nu interpretez o anumită dispoziție, impresie, emoție sau moment, ci le traduc în câteva cuvinte, cât mai direct, cât mai succint. Încerc să înlătur tot ce este de prisos în structura poeziei. Caut să nu arăt tot ce am de spus. Ascund și sugerez totul în doar câteva cuvinte, pentru a-l lăsa și pe cititor să continue poezia în imaginația lui.”

            Până aici, n-am scris despre haibun, cu toate că volumul despre care am notat câteva idei are titlul Pagini de haibun.

            „Haibunul a apărut în Japonia, la sfârșitul secolului XVII, prin contribuția majoră a poetului Matsuo Basho și prin continuarea acestei tradiții de către Kobayashi Issa, Yosa Buson, Masaoka Shiki și Natsume Soseki.  Întinderea unui haibun variază de la câteva rânduri la o pagină sau zeci de pagini.”

            „Tematica haibunului are o paletă diversă: povestiri cu caracter autobiografic, fragmente de jurnal sau de memorii, note de călătorie, eseuri, descrieri de persoane, locuri, obiecte. Subiectul unui  haibun poate să fie inspirat din realitate sau din imaginația autorului (vis, fantezie)…”

            Mulți autori de haiku au început să scrie haibun, au apărut reviste, antologii și concursuri de haibun. Se scrie haibun în multe țări.

            Despre calitățile prozei din haibun și calitățile haikuurilor cuprinse puteți citi în lucrarea despre care scriem acum. Multe idei, informații despre haibun puteți afla  citind cele 25 de haibunuri conținute și analizate în lucrarea Pagini de haibun, pe care v-o recomand și eu.

            O carte de 270 de pagini, cu 25 de picturi în tuș, care abordează teme din natură, din biografia autorului, din experiența unor călătorii    nu poate fi „povestită”. E mult mai utilă și produce o impresie mai puternică atunci când este citită.

            Mărturisesc că în mare parte am citit textele din lucrare. Nu am primit-o de mult timp, dar ceea ce am citit m-a lămurit în multe privințe. Mărturisesc că încă mai citesc cu curiozitate, interes și bucurie cartea.

 *Pagini de haibun / Haibun Pages, autor Ion Codrescu, Editura Eikon, 2024,

 

           

UMOR LA MODUL SERIOS

 

 Vasile MOLDOVAN

 

     Creaţia artistică a poetului Constantin Stroe cuprinde două etape. În prima a colaborat cu valorosul corp de profesionişti (regizori, redactori, scenarişti, cameramani) ai Studioului Cinematografic al Armatei la realizarea a zeci de filme de scurt metraj, unele încununate cu premii internaţionale, câteva folosite şi azi în procesul de instrucţie şi educaţie.

      A doua etapă a început-o după ce  a încheiat-o pe prima. Volumele de poezie Ninge cu îngeri (2004), La început a fost iubirea (2008), Rostogolire de timp (2011), Oglindă de cer (2015), Eşarfe de borangic (2017), Scrisori pe vânt (2020),  Inscripţii pe suflet (2021),  au fost însoţite de prefeţe şi întâm-pinate de recenzii favorabile scrise de critici şi poeţi cunoscuţi, cum sunt Radu Voinescu, Florian Grecea, Liviu Vişan, Constantin Ardeleanu, Liviu Zanfirescu, Dorel Vidraşcu, Florin Grigoriu. În aceste cărți poetul abordează cu dezinvoltură două teme majore, şi anume iubirea propriu-zisă şi dragostea de ţară. De asemenea el prezintă în cunoştinţă  de cauză aspecte religioase legate de sărbătorile importante din an (Crăciunul şi Anul Nou, Boboteaza, sărbătorile de Paşti, Rusalii, Înălţare) .

      În opinia mea, Constantin Stroe îşi dă adevărata măsură a talentului său în cărţile de poezie de sorginte niponă (haiku, tanka, haibun şi acum şi senryu). El este  unul din membrii marcanţi ai Societăţii Române de Haiku şi a fost secretarul acesteia timp de o legislatură (2010-2015).  Prima lui carte de haiku (Casa bunicii, 2008) anunţa un haijin care  va călca pe cărări nebătute. Dacă la alţi autori natura e omniprezentă, Constantin Stroe, fără să facă abstracţie de natură, creează un personaj pe care îl prezintă în multe din poemele sale, bunica, percepută cu o înfăţişare de sfântă, de reazem moral al familei. În cartea de tanka Arborele genealogic, apărută zece ani mai târziu, poetul  extinde sfera de inspiraţie la întreaga familie (bunic, tată, mamă, copii, nepoţi), văzută desigur nu numai în cadrul căminului ci şi în raport cu natura, aşa cum cere poetica haikuului.

     Ţinând seama de calitatea sa de membru activ al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi încurajat de preşedintele acesteia, regretatul Doru Dinu Glăvan, Constantin Stroe îşi publică ultimele trei cărţi la Editura U.Z.P.R. Două dintre ele sunt de poezii - Scrisori pe vânt (2020) și Inscripţii pe suflet (2021) - iar cea de a treia, Destin croit prin feeria iernii (2021) este o antologie de  poeme într-un vers, (creaţie pur românească, înrudită cu haikuul) şi haibun (specie de sorginte niponă, înrudită cu poemul în proză românesc).

     Pentru cei care îl cunosc publicarea unei cărţi sută la sută de senryu (varianta comică a haikuului) era  de aşteptat. El a mai publicat poeme senryu în revistele de profil din ţară, Haiku şi Albatros, număr de număr. De asemenea se numără printre coautorii marcanţi ai celor două antologii de senryu, româno-franceză şi româno-americană, ambele  iniţiate şi alcătuite de scriitorul Valentin Nicoliţov, preşedintele Societăţii  Române de Haiku.

     Inspirat poate şi de proza scurtă a lui Emil Gârleanu, Constantin Stroe  găseşte în „lumea celor care nu cuvântă”  subiecte hazlii, care te fac să râzi până la lacrimi. Le-am putea numi senryuri vesele. Ele creează la lectură umor pur şi simplu, precum aceste texte despre pisici:

Aniversare –                            S-a intrat în post –              

şi pisica aşteaptă                     şi pisica-i supusă

o porţie de tort                         aceluiaşi regim

Şoarecii dau buzna

dar pisoiul leneveşte...

Postul Paştilor

   Cu duioşie este invocată dragostea din lumea animalelor:

                        Făcându-şi curte,

                        găina şi cocoşul

                        în gesturi tandre

Uneori se face o apropiere între regnul animal şi cel uman, care are darul de a stârni zâmbete:

Alaiul nunţii –

 o haită de câini în călduri

îi taie calea

     De remarcat faptul că poetul Constantin Stroe îşi ia în serios calitatea asumată de umorist. Senryurilor, să le spunem vesele, li se alătură altele, cele mai multe, care sunt bivalente. Modelul poate fi luat din literatură, folclor, unde întîlnim într-un basm expresia „un ochi râde şi altul plânge”, sau chiar de la Nichita Stănescu, poet care a creat sintagma „râsu-plânsu”. Ca și confraţii săi, Pavel Lică şi Ilie Bâtcă, fabulişti remarcabili care biciuie tarele individuale sau sociale, Constantin Stroe înfierează micile sau marile vicii umane, umorul fiind făcut cu asprime, având deci un caracter moralizator. Cel mai frecvent apare ˶darul” beţiei, de care unii nu se pot dezbăra decât în extremis:

                        Anul acesta

bunicul taie prunii –

 nu mai poate bea

   Beţia e cu atât mai reprobabilă atunci când e vorba de feţele bisericeşti:

Bătrânul preot,                         Târgul de ţară

cu banii din cutia milei            până şi călugării

 se duce la bar                          merg pe două cărări

Senryurile în care este subiect însuși poetul  au darul de a-l face simpatic cititorilor:

 Toamnă săracă –

                                    si-n buzunarele mele

                                    suflă vântul

    Din cei aproximatv 700 de autori care scriu şi publică haiku, doar 70 scriu şi senryu, o specie cu mult mai grea decât specia din care a purces. Dintre aceştia doar şapte poeţi au cărţi de senryu. Cu Zâmbete amare Constantin Stroe e cel de al şaptelea. Dar să nu uităm că în creaţia sa şi în Cartea Cărţilor, cei de pe urmă pot ajunge cei dintâi.