Radu SERBAN-HYAKU HAIKU, 100 POEME HAIKU* (Despre cutezanţă şi gingăsie în haiku)

 autor Valentin Nicolițov

(Redăm  în continuare principalele aspecte mai importante scoase în evidenţă în prefaţa acestei cărţi de către Yuzo Ono, poet de haiku şi scriitor din Japonia. Aceste aspecte sunt numite de prefaţator Cutezanţă şi Gingăşie). Ele explică, odată în plus, cititorilor noştri esenţa compunerii poemului haiku.

                                                *

....Haikuul surprindere lumea, cu multă cutezanță și multă gingășie. Fiecare haiku e un mod de a surprinde lumea. A „surprinde” poate însemna și „a simți”, însă nu doar atât. Înseamnă „a înțelege” lumea, iar înțelegerea lumii este întotdeauna necesară în haiku. Acesta este adevăratul haiku. Următoarele poeme susțin afirmația:

 

În podul casei/ un sfeșnic mai păstrează/ taina luminii

În sfârșit aflu/ dincotro vine vântul:/ prima ninsoare

 

Aceste haikuuri dezvăluie două secrete ale lumii: secretul luminii și secretul vântului......Cu alte cuvinte, compunerea haikuului i-a dezvăluit autorului secretele lumii. Cu siguranță, se poate spune că acesta nu este un privilegiu specific haikuului. Toată poezia dezvăluie secretele lumii....haikuul poate face acest lucru cu maximă cutezanță și gingășie, pentru că toate celelalte forme de poezie din lume sunt mai lungi. Haikuul trebuie să fie mai scurt decât orice alte forme poetice. Pentru a compune un haiku, multe lucruri trebuie eliminate cu îndrăzneală....Procesul eliminării unei mari cantități de informații și al condensării lor cu precizie presupune o înțelegere intuitivă a lumii, iar sensibilitatea autorului este extrem de fină în această cutezanță și gingășie. În ceea ce privește cutezanța și gingășia, următoarele haikuuri, care descriu anotimpurile, sunt revelatoare:

 

Fum de tămâie / mai înalt decât vara –/ bradul din poartă

În zborul lor spre sud / cocorii iau în pliscuri / toamna întreagă

Pe tronul de flori / regina primăverii / guvernând lumea

 

...În prima piesă, vara constituie subiectul unei comparații de altitudine.  În a doua, întreaga toamnă se cuprinde în ciocurile păsărilor. În a treia, primăvara, cocoțată pe tronul florilor, devine regină și domnește peste întreaga lume. ...Juxtapunerea dintre cutezanță și gingășie apare și sub forma unor lucruri mari și mici, după cum urmează:

 

Căruntă noapte –  / pletele ploii albe / pe tâmpla mării

De-atâta ploaie / orașul se inundă / cu umbreluțe

 

Utilizarea tehnicii contrastului este o metodă comună în haiku. În prima piesă, stropii albi de ploaie se adună și apar ca niște plete cărunte. În a doua, cade la fel multă ploaie, dar este colorată de contrastul dintre imaginea unei inundații mari și umbrelele mici. ...Următoarele piese exemplifică vivacitatea:

 

Parcul Operei / bicolora tăcere: / zăpadă și corbi

Zăpezi gemene, / aceiași fulgi ingenui / la nord și la sud

 

...Deși extrem de simple, aceste haikuuri dau impresia că surprind cu

acuratețe fiecare colțișor al lumii. În ceea ce privește tempoul, pot fi menționate următoarele haikuuri:

 

Apus iernatic – / pe trotuar și ziduri / teatru de umbre

Balet de frunze / în șuierul vântului – / serenitate

Starea civilă – / înveți să dansezi / cu primii fulgi de omăt

 

....Gingășia apare în aceste haikuuri ca un ritm     elegant care binecuvântează lumea - mișcarea elegantă a umbrelor în prima piesă, ritmul frunzelor și al sunetelor în a doua și persoana care dansează cu prima zăpadă în a treia. Citind aceste haikuuri, poți percepe lumea vibrând de prospețime, plină de putere interioară. Aceste piese par, de asemenea, să adere cu atenție la esența haikuului născut în Japonia, dar să posede și un adaos de sensibilitate europeană. Dacă acesta este cazul, se poate spune că avem de a face cu un nou stil de frumusețe care preia mult din simțul estetic japonez al haikuului, căruia îi adaugă un simț estetic european. ...În cele din urmă, sentimentul oarecum invers al coexistenței cutezanței și gingășiei creează un fel de senzație persistentă prin interacțiunea acestor două elemente.

 

În clopotniță / ecoul locuiește / cuibul gol de viespi

Natură moartă / în vaza fostelor flori: / o vară goală

Aripi de fluturi / deschise pe o carte – / polen de vorbe

 

Dangătul pătrunzător al unui clopot, o vază cu flori ofilite, cuvintele pe pagină ca polenul, toate acestea dau impresia unui sentiment persistent și a spațiului specific literaturii haiku. După cum se vede, această colecție de haiku este una excelentă, cu care se poate mândri comunitatea haiku din întreaga lume, datorită unei înțelegeri precise a artei literare a haikuului, cutezanței și gingășiei autorului, care sunt probabil calități personale, toate funcționând eficient în matricea haikuului.

(*Radu Șerban-HYAKU HAIKU, 100 POEME HAIKU, Editura Cartea Românească Educațional, Iași, 2025).

 

UN JURNAL AL SENTIMENTELOR

 

UN JURNAL AL SENTIMENTELOR

de Valentin Nicolițov

Poemul tanka, vechi de peste o mie trei sute de ani, este considerat a fi una dintre cele mai rafinate și subtile forme ale poeziei japoneze clasice. Cu o structură fixă de 5-7-5-7-7 silabe în cinci versuri, dezideratul acestei specii poetice este să sugereze trăiri profunde într-un spațiu liric restrâns. Spre deosebire de mai austerul haiku, tanka adaugă un plan afectiv accentuat, un ecou interior care se prelungește dincolo de imagine. Este, așadar, un poem al sentimentului înnobilat de contemplație – al iubirii trecătoare, al dorului, al singurătății, al legăturii cu natura, dar și al timpului lăuntric.

În România, poemul tanka s-a făcut cunoscut pentru prima dată în urmă cu vreo 150 de ani, mai precis, există o știre despre un prinț japonez care a trimis domnitorului Carol I al României o scrisoare, însoțită și de câteva poeme tanka, în 1878, după Războiul de independență.

În anii dintre cele două războaie mondiale, cultura japoneză s-a făcut cunoscută mai mult în țara noastră prin publicarea a zeci de cărți cu impresiile de călătorie ale românilor care au vizitat sau au trăit în Japonia, dar mai ales prin publicarea de unii scriitori români a unor cărți de poezie japoneză traduse din limbile franceză, germană etc.

Este cunoscută preocuparea poetului simbolist român Al. T. Stamatiad pentru poezia japoneză. Acesta, în anul 1942, traduce din limba franceză și publică, la Editura Vremea, prima antologie de poeme tanka, intitulată DIN CÂNTECELE CURTEZANELOR JAPONEZE. Recitind de curând această antologie, am constatat din nou simplitatea tulburătoare a următorului poem tanka:

Ce-au devenit gândurile și dorințele mele

De când te-am cunoscut?

E atât de simplu:

Înainte de a te fi cunoscut,

Parcă n-aveam niciun gând și nicio dorință!

 

Prin valoarea poemelor publicate, această primă antologie apărută în România în 1942 a constituit pentru mulți poeți români un îndemn important pentru cunoașterea acestei specii lirice nipone.

Un an mai târziu, în 1943, după succesul avut cu prima antologie, Stamatiad publică încă o antologie de tanka mult mai amplă, denumită EȘARFE DE MĂTASE, cuprinzând poeme reprezentative selectate din 22 de antologii japoneze. Pentru aceste traduceri,a primit Premiul Academiei Române.

    Odată cu apariția Revistei Haiku în 1990, în jurul acesteia s-au adunat și la noi primii poeți de haiku, care au început să scrie și să publice, uneori sporadic, și poeme tanka. În continuare, în anul 1991, profesorul Florin Vasiliu a înființat Societatea Română de Haiku și Editura Haiku, iar în 1992 și în următorii ani s-au înființat Societatea de haiku din Constanța (cu revista Albatros), iar la Slobozia, Școala de tanka și renku (cu microrevistele Orion și Micul Orion) de către poetul Șerban Codrin, un poet apreciat în mod deosebit pentru publicarea primelor volume de poeme tanka în limba română.

Curând au apărut și primele antologii de poeme tanka ale autorilor din România, printre ei evidențiindu-se ca promotori importanţi poeții Magdalena Dale și Vasile Moldovan. Poeta Magdalena Dale a publicat la Editura SSR în 2015 antologia română de poeme tanka intitulată PLOAIE DE STELE. Printre poemele tanka selectate în aceasta antologie am regăsit un poem tanka al regretatului poet Jules Cohn Botea, poem de o frumusete deosebită. El reflectă mărturisirea senină a unei iubiri adânci, momentan neîmplinite. Dorința de a-i fi aproape celei dragi rămâne înăbușită, lăsând în seama vântului gestul tandru al mângâierii pe care autorul nu și-o îngăduie încă:

Lan galben de grâu -

Cu flori de mac în brațe

Și-n părul fluturând.

Cum eu nu am curajul

Te mângâie doar vântul

 

Pe parcursul celor 36 deani trecuți de la Revoluție, numărul poeților români de haiku ce au fost atrași de poemul tanka a crescut de la un an la altul, atingând în prezent cifra 40.

Printre ei s-a făcut remarcat cu poeme tanka premiate și poetul Cristian Matei, autorul cărții de față. El a parcurs două etape importante în creația sa. A scris mai întâi poezii în stil clasic, sub îndrumarea unui bun profesor din liceu, obținând și trei premii de poezie. A debutat cu publicarea acestor poezii în volumul ÎNTR-O MARGINE DE GÂND la Editura Amurg Sentimental, în anul 2002. A fost atras de poemul haiku mai târziu când a participat la ședințele cenaclului de haiku FLORIN VASILIU din București. Aici a debutat în Revista Haiku nr. 69/2023 cu un grupaj de șase poeme haiku. Și-a adunat destul de repede toate poemele pentru prima sa carte de haiku, intitulată AȘTEPTÂND SĂ VII, publicată cu succes la aceeași editură, în anul 2023. Cartea s-a bucurat de o bună primire din partea cititorilor români și străini, fiind redactată pentru acces trilingv (în limbile română, engleză și franceză) și abordând teme de bază ale poemului haiku de tip clasic, începând cu lumea copilăriei, iubirea față de natură și de orice ființă, începând chiar de la insecte, mai ales greieri, continuând cu iubirea față de animale și ajungând la iubirea pentru oamenii necăjiți. Cartea sa de haiku promovează mai ales iubirea și înțelegerea pentru oamenii cu sufletele aflate în dificultate, cum sunt refugiații de război sau unii bătrâni ajunși prin spitale sau părăsiți prin aziluri.

 

Refugiații -

o păpușă căzută

aproape de țărm

 

Bătrân la azil-

o candelă luminând

poza soției

 

După ce a devenit membru al SRH, Cristian Matei a început să se documenteze asupra poemului tanka, de care s-a simțit mai apropiat sufletește, fiind un poem de dragoste mai permisiv, mai puțin încorsetat de regulile aspre ale poemului haiku și care descrie și evocă simțăminte puternice apelând la un substrat profund simbolic, apropiindu-se sub acest aspect de poezia lui Lucian Blaga și Nichita Stănescu, ce au constituit un model pentru autor încă de la începutul carierei sale artistice. 

A început să scrie poeme tanka și să le trimită spre publicare la diferite reviste de profil, dar și la concursuri.

Cu câteva dintre poemele tanka participante, a câștigat premii și mențiuni la concursuri internaționale. Astfel, cu următorul poem a câștigat premiul al treilea în ianuarie 2025 la concursul San Francisco International Tanka Annual Contest 2024, organizat de Haiku Poets of Nothern California:

La malul mării

vântul poartă-n ecouri

șoaptele tale

venite din adâncuri

le simt ca o chemare

 

Avem aici toate elementele poemului tanka japonez: natura ca reflectare a stării interioare, dorința neîmplinită și sunetul abia perceptibil al unei prezențe care nu mai este. Briza aduce cu sine nu simple șoapte, ci răspunsuri la întrebări nerostite, care se constituie într-o misterioasă chemare, lăsată a fi descoperită de imaginația cititorului.

Rezultatele frumoase obținute la concursuri i-au adâncit pasiunea pentru tanka și l-au determinat să-şi adune poemele și să le publice în cartea actuală, intitulată RĂTĂCIND PRINTRE AMINTIRI.

În această carte am descoperit cu plăcere poeme sensibile, structurate deloc întâmplător: cele 100 de poeme sunt împărțite în 10 secvențe tematice, fiecare conținând câte 10 tanka. Această arhitectură poetică amintește de un jurnal intim recompus din memorie, o „rătăcire printre amintiri”, după cum declară și titlul cărții. Crâmpeiele de viață ale autorului sunt distilate în tușele eterice ale emoției, dându-ne libertatea să țesem singuri povestea unei vieți marcate de aceste trăiri.

Secvențele – de la „Chemarea mării” și „Sub cerul iubirii”, până la „Suflete ce veghează” – trasează o cale lirică de la dorință la resemnare, de la absență la lumină interioară

Pe parcursul acestor secvențe, singurătatea poetului se manifestă uneori în tăcere, ca în următorul poem:

În gara pustie

ceasul încă mai bate

sub cerul toamnei,

niciun fluierat de tren

doar foșnetul de frunze

 

În altă parte, dorul își găsește ecoul într-o prezență la fel de singuratică, ce accentuează durerea iubirii pierdute, o temă tradițională în tanka, dar și speranța neobosită:

 

 

Un pescăruș

zboară singuratic

sub lumina lunii,

într-o lume străină

dorul meu te caută

 

Alte poeme tanka ne îndeamnă la visare și ne fac să ne reamintim momentele fericite ale unor iubiri trecute:

Pe prispa casei

număr stelele nopții

așteptând să vii

trilul privighetorii

trezește vechi amintiri

 

De altfel, pe întreg firul cărții, pare a fi sugerat că factorul cel mai important care animă viața noastră este dorința de a întâlni iubirea în toate aspectele ei.

Nu m-ai privit

când ai trecut aproape

fără cuvinte

briza mării m-a atins

de parcă ai fi fost tu

 

Citind poemele din această carte, Cristian Mateine demonstrează faptul că este un poet talentat, că s-a inscris pe drumul ascendent al căutărilor pentru afirmarea deplină ca poet de tanka. Îi urăm succes!

 

Dumitrițe și brândușe - Poeme într-un vers

 

 

 DUMITRIŢE ŞI BRÂNDUŞE

-Poeme într-un vers-

 

                                  de Vasile MOLDOVAN

 

     Poeta Dumitra Negrușa s-a născut  și  s–a format în Câmpia Română. Ceva din această entitate s-a răsfrânt benefic asupra personalității sale. Aidoma plaiului natal, întins până la orizont, fără ondulările vale-deal ale spațiului mioritic descris de  Lucian Blaga.

     O văd pe  ziarista și poeta Dumitra Negrușa  pigulind calmă asupra cuvintelor. Autoarea e aidoma apelor de câmpie – Teleormanul – care i-au încântat copilăria, de un calm și de un echilibru proverbiale. Ea a făcut gazetărie decenii, la mai multe publicații , cu migala unei croitorese de modă, atentă și la ansamblu și la amănuntele croielii. Atâta doar că Dumitra Negrușa nu a lucrat cu materiale textile, ci cu cuvinte și propoziții. Cuvintele au urmărit-o întreaga carieră, venind probabil din două surse: din Biblie care începe cu pledoaria pentru cuvânt și de la Necuvintele lui Nichita Stănescu, care i-au inspirat pe mulți poeți contemporani.

    Când a realizat că ziaristul e istoricul clipei, doar al clipei,  a considerat că e momentul să debuteze ca poet. A ales cuvintele  ca numitor al ziaristicii și al poeziei. Volumul de debut, Cuvinte nesupuse (1994), constituie o piatră de hotar în creația sa. După alte apariții editoriale, revine cu o antologie de autor, Cu fața spre cuvinte (2000), ediție bilingvă, româno-bulgară. Chiar și numai din  titlu se poate deduce saltul calitativ al poetei. Dacă la început  cuvintele nu i se supuneau, acum poeta se află cu fața la cuvinte, deci s-a realizat o armonie între creator și creația sa.

     Pe poetă am cunoscut-o în anii de pionierat ai Societății Române de Haiku. După o lungă perioadă de absență a revenit la fel de discretă ca la început. Toți ne așteptam, după  experiență îndelungată,  să publice și un volum de haiku. Și iată că, recent, așteptarea s-a încheiat. Poeta ne-a surprins, dar nu cu un volum de haiku, așa cum ne așteptam, ci cu un manuscris cu poeme într-un vers. Nu doar noutatea temei m-a frapat, ci și calitatea manuscrisului, al cărui prim cititor am fost, manuscris care vede acum lumina tiparului. După Dan Florică, tot din Sud, de la Bolintin Vale, și Virginia Popescu, Dumitra Negrușa este al treilea autor care publică o carte de poeme într-un vers de excepție.

    Prima parte a culegerii sale reprezintă un calendar de poeme într-un vers. Ceva similar publicase și Virginia Popescu pe internet. Ambele calendare conțin poeme de mare finețe, și de o muzicalitate  aparte, cum numai la creatorul genului se mai întâlnește. În această parte a volumului, Dumitra Negrușa scrie poeme într-un vers după tiparul haikuului. Secvența nu e împărțită pe anotimpuri, ca la japonezi, ci pe luni. Păstrarea numelor vechi ale lunilor anului întărește patina vremii, una din valorile esențiale ale poemelor de inspirație niponă.

Iată o definiție a lunii

Cireșar: Cireșul își deschide un stand pentru podoabe.

Pentru toiul verii, reprezentativ este poemul

Sântilie:De biciul lui de flăcări fug duhurile rele.

Luna Octombrie e surprinsă în dublă ipostază, cea din natură și cea din viața omului : Un Brumărel pe pajiști și altul pe la tâmple.

Răsfățându-se, poeta își face în dar unul dintre poeme.

Onomastică: La ziua mea de nume  primesc o dumitriță.

Interesantă este și secvența Ipostazele zilei, în care sunt surprinse ritmurile circadiene din natură. Iată două dintre aceste ipostaze:

Liniștea amiezii:Au ațipit și macii, în mijlocul câmpiei.

și

Bolta înstelată: Din bumbi de aur, noaptea-și desferecă veșmântul.

 Celelalte secvențe ale cărții sunt ancorate mai mult în realitățile autohtone. Poeta abordează în mod inspirat motive naționale,

Călărețul trac: Răzbate din legendă   un tropot de copite.

sau

Țepeș: Turnată-n bronz,   privirea-i scrutează spre fruntarii.

Evenimentele religioasesunt surprinse îndeosebi prin viziunea omului din popor. În Noaptea de Bobotează, bunăoară, elementul creștin apare la un loc cu un obicei străvechi, nelegat de religie:

Cu busuioc sub pernă, ea-și vede-n vis ursitul.

Un loc aparte îl ocupă obiceiurile necreștine, cum ar fi Zilele Babei.

Baba Dochia e surprinsă astfel:

Urcând  pe pisc de munte,   își scutură cojocul.

    Revenind la dragostea dintâi poeta își încheie demersul  liric cu cuvintele, socotite Izvoare de inspirație:

Din râuri de tăcere   cuvintele se-adapă.

   Surpriză totală, cartea Dumitrițe și Brândușe de Dumitra Negrușa are  șansa să rămână un reper de referință în domeniul poemului într-un vers, gen specific doar literaturii române.

 

 

O LUME ÎN CARE REGNURILE SE ÎNTREPĂTRUND

                                                                            de Vasile Moldovan

   Cu  Fuga de întomnare (Casa Editorial-Poligrafică Bons Offices, Chişinău, 2025) basareabanul Vasile Spinei se află la  cea de a noua carte de haiku și senryu. S-a făcut remarcat încă de la cartea de debut, Surăsul călugărului / The Monk’s Smile(Constanţa, Editura Leda, 1996), pentru care a fost premiat de Societatea Americană de Haiku.

   Prezenta lucrare cuprinde o arie tematică diversă, un adevărat  Univers, în care se regăsesc toate regnurile. Acestea nu acționează separat, ci se întrepătrund.

    Un rol aparte îl are cocostârcul, simbol la moldoveni, ca și la români în general, al fertilității:

 

    Cocostârcul                                                            

    muncind din greu la cuib –        

    consoarta e încă în zbor   

         

    Pe cuib, dansul    

    festiv al cocostârcilor-

     reunire

 Alte păsări, liliacul și graurii, bunăoară, zi și noapte însuflețesc natura:

     Mai cade o frunză-              

     țipătul nocturn                       

     al liliacului       

                    

      În vie,

      ferchezuind sperietoarea

      graurii într-o veselie

        În poemele   recente ale poetului Vasile Spinei vom găsi și flori de culori și miresme diferite, dar preferatele lui sunt ființele firave,  inclusiv cele care nu cuvântă din lumea lui Emil Gârleanu. Argumentul e imbatabil. Și aceste ființe, de exemplu o pasăre, pisica sau câinele, aidoma omului, au suflet:

Trezit de o pasăre

cu glas jalnic-

și dânsa e suflet.

 

Legătura dintre om și ființele din preajma lui este de o mare complexitate. Mi-amintesc de un poem haiku al poetului Vasile Spinei publicat in urma cu mai mulţi ani, poem care  este considerat drept cel mai frumos poem haiku de iubire din limba romana. În el este vorba  de un bărbat, o femeie, dar însoţiţi de o pisică:

 

Pisica toarce

şi iubita doarme.

Mai pun un lemn pe foc 

în volumul prezentat acum iată cum se comportă  pisica poetului nostru faţă de  un pacient:

    

    La pieptul suferindului,    

    privindu-l în ochi,            

    pisica  

                            

    Ambulanța întârzie-

    pisica

    de la pat la geam

  Pisica, desi la mulţi autori este în dușmănie cu câinele, la Vasile Spinei devine solidară cu cel ce împărtășește aceeași soartă:

     Câine în lanț-                    

     ținându-i de urât             

     pisica pripășită              

 

     Tunete și ploaie -

      la poarta încuiată

      câinele pribeag

       Izgonit sau plecat de bună voie,  câinele revine la casa abandonată sperând să-și regăsească stăpânul și paradisul pierdut.

      Trăind sentimentul trecerii iremediabile a timpului, poetul fuge de întomnare, adică de îmbătrânire, visând să-și cumpere o nouă oglindă în care să se vadă iarăși tânăr, iar bastonul primit în dar să-l foloseasca doar după ce va împlini o sută de ani:

      Pivindu-mă                        

      în  oglindă-                         

      e timpul să comand alta     

   

       De ziua mea

        un baston în dar-

        să stea în cui până la sută

        Poemul haiku practicat de Vasile Spinei, desi lipsit aproape complet de podoabe stilistice, proprii mai degrabă poeziei occidentale este, așa cum se exprimă criticul japonez Ito Isao,  privirea organicistă a lui Vasile Spinei  asupra lumii, universului, care se reflectă atît în modul direct, în care el fixează obiectele, atent selectate din natură, cât și în stilul său clar și individual.

 

ZEBRA TIMPULUI, volum de haiku, autor Radu Șerban

 

Așa cum stelele se văd doar noaptea, haikuul se percepe doar în tăcere, în intimitate.

Zebra Timpului definește o trecere pietonală spre cealaltă vreme a vieții noastre. Pășim pe fâșii alb-negre, când ni se dă verde. Altfel, riscăm să fim striviți de timp. Cine schimbă culorile? Traversarea poate deveni un animal nărăvaș, pe care călărim involuntar.

Pe zebra temporală în alb-negru, alternează perechi de forțe opuse: bine-rău, cald-rece, frumos-urât, pace-război, lumină-întuneric, zi-noapte, sus-jos etc. Întregul contează mai mult decât fiecare componentă în parte.

Inteligența artificială se bazează pe o succesiune binară de zero și unu, oferind o infinitate de combinații. Viața și moartea se succed pe benzi alb- negru, iar universul e înșeuat de succesiunea binară în permanentă opoziție. Ca apa și uleiul, se alătură în nesfârșite coloane de marmură albă și neagră, alternativ, până în străfundurile timpului.

Așa alternează benzile schițate pe spinarea zebrei pietonale a timpului, pe care pășesc infinitezimale furnici, adică noi.

Din perspectiva acestei sublime binarități, cred că haiku intră în opoziție cu sine, pentru că nu am găsit nimic opus haikuului. Ca atare avem haiku alb și haiku negru. Haikuul alb se poate recita sau reciti, cel negru nu se citește niciodată cu voce tare.

Paradoxal, același poem poate fi alb sau negru, în funcție de cititor. Dacă haikuul nu are rimă și ritm, nici alte reguli de muzicalitate, nu încântă urechea.

El are însă, pentru unii aleși, tainica valoare percepută în tăcere, în interiorul nostru, așa cum stelele se văd doar noaptea. Cleptomană, lumina ne răpește șansa de a vedea aștrii aflați la ani lumină, așa cum vocea ne răpește șansa de a percepe haikuul.

Un tânăr compozitor român mi-a cerut o selecție de haikuuri, spre a le transpune pe muzică. Nu cred că se poate – i-am răspuns. În limba română haiku dispune de insuficientă muzicalitate.

Poate cineva să-mi dea exemple de melodii reușite pe versuri de haiku? Din acest unghi, poate au dreptate cei care exclud haikuul din categoria poeziei. Până la aflarea adevărului, vă invit să pășim calm pe această zebră pietonală a timpului.

                        *

Poeme haiku-Zebra Timpului*

          Tren rătăcitor                           Rafală de vânt –                     

prin tunelul timpului –                sub cireș copiii fac      

lumini și umbre                        duș de petale                   

 

Pe propriul mormânt               Desculț prin frunziș,   

topindu-se consolat                 veșnic acasă, melcul               

un fulg de omăt                       sfidează ploaia           

 

           La nivel înalt,                         Negru mesager                                   

reședința de vară:                    inspre nimicnicie:                   

un cuib de barză                      un tril de mierlă                      

 

           Cu ochii închiși                       Desculț prin omăt                               

urmând parfumul de tei          simt că se-ntâmplă ceva:        

ajungi acasă                             mai sunt în viață                     

 

Hore nocturne                         Privind spre stele        

            în jurul lumânărilor –                  auzi cum stau de vorbă          

călugărițe                                 anii lumină                  

(*Selecţie poeme de Valentin Nicoliţov)

 

 

Virginia Popescu-Pânza lui Van Gogh/La toile de Van Gogh

 

-Fotohaibun / Photo-haibun-

                         Imagini, poezie, proză

De ani buni Virginia Popescu este preocupată de transpunerea în practică a dictonului latin creat de Horațiu Ut pictura poesis. Poezia și arta fotografică au fost mereu în atenția sa. O primă confirmare a dublului său talent are loc în anul 2012, când a primit titllul de haijin al anului 2011-2012, acordat de Ioana Dinescu, organizatoarea Concursului Haiku la fotografie pe o temă dată. În anii 2014 și 2016 participă cu mai multe haikuuri la Expoziția de fotohaiku „Declic în silabe”, alături de Mihaela Băbușanu, Constantin Broșu, Oana Gheorghe și alți creatori ai genului, expoziție găzduită de Complexul Muzeal Iulian Antonescu din Bacău. Mai nou, în anul 2023 Ioana Dinescu scria despre Virginia Popescu, în legătură cu o haiga pe tema „Oglinda”:

„Ca de obicei ultima la catalog, dar niciodată cea de pe urmă, este Virginia Popescu a cărei oglindă este nici mai mult, nici mai puțin decât soarele însuși. O fotografie fascinantă, aproape ca o acuarelă este spațiul în care poemul vorbește despre drumul zilnic al soarelui de la răsărit până la chindie. Vibrația luminii este parcă extrasă din imagine, asigurând astfel legătura între aceasta și text.”

La rândul ei, poeta și traducătoarea franceză Nicole Pottier scria despre talentul multiplu al Virginiei Popescu în postfața cărții de haiku Zbor de ciocârlii:

„Curiozitatea sa intelectuală a împins-o pe autoare să descopere noi orizonturi și să accepte noi impulsuri. Ea nu s-a interesat numai de haiku, dar și de fotohaiku, de calendar haiku și de fotohaibun. Publicarea pe blogul personal Phoenix a unora dintre haibunuri au ajutat-o să testeze calitatea acestora după numeroasele likuri și comentarii pe care le-a avut.”

Poeta și-a alcătuit și modelat astfel cartea printr-o modalitate modernă pe care și-ar putea-o însuși și alți autori. Simțul poetic e vizibil încă din titluri, multe din ele fiind epitete nemaiîntâlnite la alți autori: Triumful vieții, O icoană vie, Vraja muzicii. Cel care urmează, e un poem într-un vers, de 11 silabe, în genul celor scrise de Utta Siegried Konig, de o mare frumusețe: În cântec degreieri răsare luna.

Ca dimensiuni, textele sunt de o mare diversitate, de la cele scurte cu un singur haiku la altele întinse pe mai multe pagini și având numeroase haikuuri, care pigmentează plăcut proza, făcând-o mai lizibilă, dând posibilitatea cititorului să se oprească din lectură și să medteze o clipă la ce a vrut poeta să sugereze în acele insule de poezie cu care și-a înzestrat proza. Cele mai reușite haikuuri sunt acelea care emană poezie autentică, atât incluse în proză, cât și citite separat. Printre acestea se numără și următoarele:

 

Siesta de prânz –

pe genunchiul statuii

un melc la soare

 

Ploaie de vară –

ochii bunicii la geam

atât de albaștri

 

Lumina lunii –

din umbră nuferii răsar

unul câte unul

 

Ca un phoenix

mânăstirea renaște

din cenușă

 

Mai mult decât haikuurile, proza autoarei dă impresia de lucrare finisată, indiferent de dimensiuni și domeniul abordat. Iată cât de firesc curge pana ei în bucata Cascada, un adevărat poem în proză, în genul celor scrise de Dimitrie Anghel și G. Bacovia:

„Briza răcoroasă ne mângâie obrajii înfierbântați. Zgomotul  surd alapei în cădere ne anunță apropierea de cascadă. O admirăm de la distanță, în toată splendoarea ei sălbatică. Apele în cădere sunt de o măreție care-ți taie pur și simplu respirația.”

În fotohaibunurile Virginiei Popescu se îmbină aspectele de civilizație cu frumusețile sau vitregiile naturii. Pretutindeni sunt referințe făcute în cunoștință de cauză la arte. În Cetatea Alba–Carolina, numele vechi al cetății marii uniri, autoarea ne inițiază în arhitectura locului:

 ”Ne oprim în fața primei porți care are forma unui arc de triumf monumental. Pe ambele fațade ale porții se află patru basoreliefuri cu scene mitologice. Dincolo de poartă privirile ne sunt atrase de un obelisc monumental, foarte înalt, realizat din granit. La bază se află o celulă simbolică iar în poarta de vest, basorelieful îi prezintă pe capii răscoalei din 1784/1785 cu inscripția ”Smerită închinare lui Horea, Cloșca și Crișan.”

Un alt haibun antologic este cel intitulat Vecernie. Din el se deduc cel puțin două înțelesuri: sentimentul creștin-ortodox la ceasul rugii de seară, numite chiar așa, vecernie și întrepătrunderea dintre muzică (a clopotelor de vecernie, se înțelege) și poezia compusă de autoare și dăruită cititorilor. Fraza este maiestuoasă aidoma unei liturghii:

„Mă îndrept cu pași mari spre biserica Sfântul Gheorghe și văd deja clopotnița de culoarea aramei, profilată pe cerul albastru închis. Pătrund cu sfială în curtea plină cu flori și arbori. Un miros puternic de tufănele mă întâmpină pe alee. Îmi ridic privirea spre turla bisericii. Un stol de grauri dă roată crucii din vârf, de parcă ar oficia un ritual sacru. Lângă clopotniță se înalță un brad. În lumina amurgului pare o lumânare care așteaptă să fie aprinsă. Deasupra bradului un tei bătrân își leagănă frunzele în briza ușoară. Tăcerea serii vibrează deodată de dangătul prelung al clopotelor de vecernie. Cu fiecare sunet din tei se desprind câteva frunze care alunecă ușor de-a lungul bradului. Par niște picături mari, galbene de ceară, scurgându-se lin spre pământ. Și dintr-odată seara aceasta de toamnă se umple de armonia și farmecul sfânt al poeziei.”

În cartea sa Pierderea de sine (Editura Pim, Iași, 2023) poeta are multe poeme într-un vers inspirate din pânze celebre ale unor pictori români și francezi. Încurajată de ecourile pozitive ale unor asemenea creații, ea abordează pictura și în câteva din fotohaibunurile sale.

Cel mai întins și mai reprezentativ este Giverny – un colț de Paradis. Este vorba de casa și celebrele grădini ale pictorului Claude Monet, fondatorul curentului impresionist. Autoarea dovedește în acest haibun cunoștințe temeinice nu doar de pictură, ci și de arhitectură interioară și mobilier de epocă, cum se poate vedea din rândurile care urmează:

„Dantele albe acoperă paturilesomptuoase din dormitoare, o impresionantă colecție devase strălucitoare din aramă,  se asortează cu lespezilede un roșu aprins și cu albastrul cobalt din bucătărie.”.

Poetă remarcabilă de haiku, Virginia Popescu nu putea trece indiferentă pe lângă „colecția de stampe japoneze, reprezentare a efemerului, a clipei trecătoare”. Pictura clasică franceză, inspiratoare a unor poeți europeni este pusă alături de atmosfera care a generat, cu o jumătate de mileniu în urmă, haikuul. Mediul cazon din care provin eu folosește o expresie interesantă, aceea de „arme întrunite.” Parafrazând, putem afirma că autoarea cărții de față face arte întrunite. Prin modalitățile lor proprii, artele pot face mult mai mult împreună, decât fiecare în parte.

Prin prezenta carte, Virginia Popescu se alătură celor mai valoroși autori care au înfrățit poezia cu artele: Ion Codrescu, Dan Doman, Lavana Kray. Ea constituie o provocare şi pentru alţi poeţi care au publicat asemenea creații în reviste și pe bloguri de internet, dar încă nu au avut oportunitatea să le strângă în volum.

 Vasile Moldovan