Luna de vară

 

Cuvânt de deschidere

 

Haiku este una din cele mai cunoscute forme de poezie din lume. Cu precădere după ce internetul a facilitat altfel comunicarea, s-au intensificat mai vechile discuții care țin, între altele, de terminologie (azi mulți insistă pe „spiritul haiku”) și elementele altădată considerate definitorii (de pildă kigo vs keyword – idee promovată (și) de Ban'ya Natsuishi, un nume important al „lumii haiku” de azi). A apărut și întrebarea: până unde se pot „forța” „limitele” acestuia ca să rămână, încă haiku? Asta deși Tōta Kaneko scria[1] că, de fapt, haiku modern japonez a fost „reformat din nou” în era Meiji. De altfel, și, înainte de asta, dacă ne referim la drumul de la haikai, hokku, până la haiku (Masaoka Shiki), apoi la elevul său Hekigotō Kawahigashi (1873-1936), care, împreună cu discipolii săi, au propus Shin-Keikō (Noul Trend), apoi Jiyūritsu (Stilul liber), pe urmă către zilele noastre, și este o discuție lungă.

Alte aspecte țin de limba în care este scris, și, în context, de elementele de formă. Aceste texte fiind și în engleză și japoneză amintim că în 1995 Keiko Imaoka (1962-2002), într-un articol intitulat Forms in English Haiku (Susumu Takiguchi a detaliat cele punctate aici[2]), scrie că majoritatea autorilor/ traducătorilor americani consideră că 11 silabe[3] din limba engleză ar echivala cu 17 din limba japoneză, dar și despre „rigiditatea” mai mare a ordinii cuvintelor în limba engleză față de japoneză – a cărei flexibilitate mai mare este dată și de kaku-joshi, particulele de caz. Astfel, dacă s-ar traduce strict un haiku al unui japonez (și exemplifica cu poeme ale unor autori traduse și/ sau chiar de ei), am avea forme de tipul 5-12, 12-5, 8-9 ș.a., în general al doilea rând fiind mai mic. Nu e o discuție nouă. În mediile haiku, poate și datorită promovării mai bune în limba engleză, o vreme a fost cunoscut mai mult demersul lui William Higginson, care scria, în 1985: „în engleză, aproximativ 12 silabe redau cel mai bine lungimea unui haiku japonez în forma tradițională de 17”[4]. În plus, deși probabil cele mai multe haiku ale autorilor contemporani sunt scrise în varianta 5-7-5, în fapt se folosesc de alt factor, un aspect care ține de flexibilitatea limbii/ gramaticii japoneze, anume ku-matagari/ „desfacerea/ depărtarea segmentelor/ părților”, prin care un cuvânt este despărțit în două segmente/ părți. Este un procedeu/ o tehnică nouă (folosită mai ales, atunci, de autorii japonezi din școlile de avangardă[5], și „practic imposibil de folosit în limba engleză”[6]), prin care deși un haiku pare a fi scris în varianta 5-7-5, de fapt numărul silabelor pe linie este cu totul altul, de tip 7-5-5, 5-8-4 ș.a. Jane Reichhold (am avut o convorbire și pe această temă, publicată în revista „Poezia”, la Iași) vorbea[7] despre „războaiele haiku” din jurul anilor ’70, ai secolului al XX-lea, care s-ar fi purtat în legătură cu numărarea silabelor. Știm că problema încă persistă.

La Mirela Brăilean, privitor la numărul de silabe, alegerile sunt diverse, de la un poem ca: „licurici –/ luminile orașului” (11 silabe), la „câmp de violete –/ ochii tăi mai albaștri decât oricând” (așezare diferită de „clasicul” 5-7-5, dar 17 silabe), „Ziua Îndrăgostiților - / două inimi se încălzesc pe o ceașcă de ceai (22) ș.a. În același timp, notăm că în română autoarea a ales formula de scriere pe două „linii” a poemelor, și aici se poate analiza conform celor spuse mai sus.

Putem extinde discuția despre haiku și la alte aspecte de la tematică la altele (simplitate, eleganță ș.a.), considerate definitorii odinioară, dacă și cum sunt înțelese în lume, la, de pildă, diverse experimente de ieri și de azi. Și unii autori români, dată fiind și perioada în care s-a început la noi să se scrie mai aplicat, și background-ului acestui poem în România, plecând de la direcția „clasică”, sunt atenți la aceste trenduri, fapt vizibil și în modalitățile în care scriu haiku.

           Unele din aceste lucruri se întrevăd și în aceste poeme ale Mirelei Brăilean, care au fost publicate în Japonia, în „Haiku column”. Am în vedere atât aspectele de „așezare” dar și modul în care folosește (sau nu) kigo, kireji. Sau tematica, de la aspectele care țin de natură – „fluturi – / umbre subțiri trecând” sau/ și de altele, personale: „muguri de magnolie –/ primele mișcări ale gemenilor în pântecele meu”, la, de exemplu, cele despre mediul marin – „marea liniștită seara –/ câțiva pescăruși plutind”, reverberațiile urbanului (nu prezența elementului urban concret/ „apăsat”, ci un „ecou”) – „ciripituri –/ zgomotul orașului atât de departe”; sau ale mediului virtual: „stea căzătoare –/ în căsuța poștală prima scrisoare de la tine” în viața noastră. Ori chiar privitor la a scrie haiku: „zori de primăvară –/ niște haiku-uri proaspete pe caietul meu”, sau „călătorie” pe aripi de poem spre Arhipelag: „haiku-ul meu pe un zmeu de hârtie – / vântul suflând spre Japonia” ș.a. etc.  Opțiunile autoarei, dar și publicația în care au apărut pot releva și alte aspecte ținând și de cele amintite deja.

Dincolo de transpunerea poemelor din engleză în japoneză, dar și legat de aceasta, o altă discuție care poate porni de la cele din această carte este legată de figurile de stil/ metaforă și folosirea ei în haiku (ceea ce, de altfel, a făcut și Bashō), aspect îndelung dezbătut – Paul O. Williams a propus pentru haiku un termen – „unresolved metaphor”[8]. S-au scris studii în domeniul științelor cognitive și lingvistice[9] care au abordat „ubicuitatea” metaforei din punct de vedere al limbajului (și) cognitiv, că putem vorbi și de transculturalitate și similaritate (unele metafore pot fi identificate în mai multe limbi, altele sunt specifice numai uneia[10]). De pildă, în cazul poemului „jumătate de lună –/ mi-e dor de tine” putem discuta, ca sugestie, despre terminologia aparte a japonezilor când vine vorba despre Lună/ privitul lunii (tsukimi). De altfel, unele poeme ale Mirelei Brăilean ar putea comporta și o analiză separată legat de planurile de sugestie și de „interpretare”/ înțelegere; două exemple și un singur plan de analiză: „trandafiri roșii în floare –/ buzele tale” și „valuri furioase de vară –/ cai sălbatici alergând de-a lungul țărmului”; putem spune și că e vorba despre buzele – trandafiri roșii, și despre o „imagine în oglindă”, trandafirii roșii aducând aminte de buze. La fel și la al doilea poem – valurile pot fi asemuite cailor sălbatici, sau chiar aceștia aleargă pe țărm.

Sunt câteva gânduri la o primă lectură a acestei cărți interesante, cu alegeri diverse, nemonotone, asumate ale autoarei, relevând și cunoașterea modului în care este înțeles/ scris haiku azi pe plan internațional. Dincolo de aspectele amintite (am mai putea adăuga, între altele, „apăsarea” în unele poeme pe elementele personale, care, pentru unii adepți ai „clasicului” duc cu gândul la specificul tanka), de alegerile formale, remarcăm nuanțele din tematica abordată, modalitățile în care gestionează tehnicile de expresivitate și de sugestie în aceste poeme.

Mirela Brăilean este o autoare care publică și în țară și peste hotare, fiind apreciată pentru creațiile sale. A ajuns, din câte am constatat până acum din ce a publicat, la un mod al său de a scrie haiku (neuitând cu totul de elementele care țin de „clasic”, dacă ne gândim, de pildă, la vocabularul utilizat, însă nu numai, dar cu evidente opțiuni spre trendurile actuale – preponderent prin opțiunile formale), făcând alegerile pe care le-a considerat potrivite cu acesta.

 

Marius Chelaru

---

[1] În cuvântul introductiv la The Haiku Universe for the 21st Century, Japanese/ English Japanese haiku 2008, edited by Modern Haiku Association (Gendai Haiku Kyokai), prefața: Tōta Kaneko și Kiyoko Uda, Tokyo, Japonia, 2008, 216 p., intitulat “20^th-Century Japanese Haiku – A brief History of Modern Haiku, p. 3.

[2] În Can the Spirit of Haiku be Translated?

[3] Nu insistăm aici asupra aspectelor incumbate de caracterul moraic al limbii japoneze.

[4] Higginson, W., The Haiku Handbook: How to Write, Share, and Teach Haiku. Tokyo: Kodansha, 1985, p. 102: “approximately twelve English syllables best duplicates the length of Japanese haiku in the traditional form of seventeen”.

[5] Dar, mai ales, de autorii contemporani de tanka, spune Keiko Imaoka.

[6] Keiko Imaoka, art. cit. - “In English haiku, it is simply not conceivable to break a line in the middle of a word just to serve the form.”

[7] Într-o comunicare din 11 iulie 1998, cf. Richard Gilbert, Judy Yoneoka, în Haiku Metrics and Issues of Emulation - New Paradigms for Japanese and English Haiku Form, din “Language Issues: Journal of the Foreign Language Education Center (vol. 1), Prefectural University of Kumamoto, Japonia, martie 2000.

[8] Paul O. Williams, The Question of Metaphor in Haiku, în The Nick of Time: Essays on Haiku Aesthetics, Press Here, 2000.

[9] Amintim: Kövecses, Z., Metaphor: A Practical Introduction. Oxford: Oxford University Press, 2002, Lakoff, G., Contemporary theory of metaphor, în A. Ortony (ed.) Metaphor and Thought (2nd edition), 82-132. Cambridge: Cambridge University Press, 1993, Lakoff, G., Johnson, M., Metaphors We Live By, University of Chicago Press, 1980, Geeraerts, D., Grondelaers, S., Looking back at anger: Cultural traditions and metaphorical patterns, în ed. J.R. Taylor, R.E. MacLaury, Language and the Cognitive Construal of the World, 153-179, Berlin: Mouton de Gruyter, 1995 ș.a.

[10] Kövecses, Z., Metaphor and Emotion: Language, Culture, and Body in Human Feeling, Cambridge: Cambridge University Press; Paris: Editions de la Maison des sciences de l'homme, 2000, Kövecses, Z., Metaphor in Culture: Universality and Variation. Cambridge: Cambridge University Press, 2005.