Text în japoneză de Toshio KITAMURA
Tradus
în franceză de Jean ANTONINI
Tradus
din franceză de Valentin NICOLIŢOV
1. Introducere.
Haiku-ul japonez modern a fost modificat în ultima sută de
ani. Mai înainte a fost haikai-ul, poem scris de mai mulţi poeţi ; apoi
hokku, 5-7-5, poem lung, apoi wakiku, 7-7, poem scurt. Hokku a fost separat de
haikai şi a devenit un nou tip de poem, pentru un singur poet. Era la intrarea
Japoniei în era modernă şi haiku-ul, cu ale sale caracteristici, a fost
schimbat pentru a se adapta la epoca modernă.
2. Zorii
haiku-ului japonez modern (1890-1900), Masaoka Shiki şi inovaţia în haiku.
Era modernă japoneză începe odată cu trecerea puterii de la ultimul şogun Tokugawa
Yoshinobu la curtea imperială în 1867. Este sfârşitul perioadei Edo (1603-1868)
şi începutul erei Meiji (1868-1912). Este o perioadă de schimbare radicală, de
trecere de la feudalism la capitalism. Izolarea Japoniei ia sfârşit, ideile
occidentale pătrund dintr-odată în ţară şi întreaga Japonie se aruncă într-o
explozie culturală prin modernizare rapidă şi occidentalizare. În timp ce
sistemul politic se modifică profund în câţiva ani, valul modernizării atinge
şi lumea tradiţională a haiku-ului.
Haiku-ul este acum prima parte dintr-o poezie haikai şi se
numeşte hokku. La începutul erei Meiji haikai-ul tradiţional se practica fără
mari schimbări în raport cu era anterioară, Tokugawa. Timp de 200 de ani s-au
scurs de la epoca lui Basho, marele poet de haikai al perioadei Edo, şi
haikai-ul devenise o poezie fără atracţie, plină de expresii banale cu un parfum artistic scăzut. În faţa acestei
situaţii, Masaoka Shiki (1867-1902) susţine o modernizare a haikai-ului care
convine Japoniei moderne.
În mijlocul erei
Meiji, Shiki respinge vechiul stil haikai ; el îl numeşte tsukinami
haiku (haiku comun) şi încearcă să-l reformeze. El simte că poemele de
tip haikai tradiţional sunt foarte strâns legate unele de altele, fără spaţiu
poetic între ele, şi apreciază că acesta nu este un stil modern. Vine cu ideea
ca hokku să fie utilizat ca poem independent în timpul erei Meiji ; Shiki
suprimă intenţionat poemele adiţionale ale haikai-ului pentru a crea un hokku
independent : un poem dintr-o singură strofă (cu trei versuri 5-7-5) scris
în japoneză într-o singură linie 5-7-5, care transformă haikai-ul în haiku.
Deşi Basho era idolatrizat în acea epocă, Shiki
nu-l admiră numai pe el căutând să pună în valoare diversitatea în
expresia unui haiku. Shiki subliniază poziţia obiectivă a lui Buson ce fusese
exprimată cu o sută de ani mai înainte.
Realismul a devenit un curent de gândire printre noile idei
venite din Europa şi Shiki propune conceptul de shasei (schiţă) încercând să exprime propriile sale
senzaţii într-o schiţă tip haiku. Shiki începe să devină reprezentantul
curentului principal de haiku pe timpul epocii Meiji. Ziarul Nippon
(Japonia) devine bastionul lui Shiki şi al şcolii sale ; ei au
fost denumiţi Nippon-ha (şcoala Japoniei) şi revista lor, Hototogisu, apare
pentru prima dată în 1897.
Prin mişcarea de inovare a lui Shiki haiku-ul este
transformat într-o formă literară nouă, adaptată Japoniei moderne a erei Meiji
şi îşi regăseşte prospeţimea.
De
multe ori
m-am
întrebat
cât
de adânc e stratul de nea
Un
călugăr oarecare
a
plecat fără să aştepte
apariţia
lunii
(SHIKI
Masaoka)
3. Dezvoltarea
haiku-ului modern (1900-1928)
3.1
Shin-keiko haiku (noul curent în haiku), Hekigotô Kawahigashi (începând cu 1900).
După moartea lui Shiki, Hekigotô Kawahigashi (1847-1937) a
preluat direcţia publicaţiilor de haiku în ziarul NIPPON, în timp ce Hototogisu
este condus de Kyoshi Takahama. Aceşti doi discipoli
principali ai lui Shiki dezvoltă curând idei diferite despre poemul haiku şi aplică direcţii poetice divergente. Hekigotô simte
importanţa de a urma un stil personal progresist pentru a dezvolta haiku-ul din
şcoala lui Shiki. Noul său aspect tinde să reprezinte un fenomen intim printr-o
expresie subiectivă. Această manieră este foarte admirată şi apare expresia că «fără noul curent în haiku nu există
haiku», devenind stilul dominant în perioada Meiji.
Mai târziu, Hekigotô propune muchûshin haiku (haiku fără
centru de interes) ca
obiectiv poetic al curentului « Shin-keikô
haiku » (1910 -). In acelaşi timp ideea de a pune la indoială
existenţa centrului sau a întregului în haiku era prea precoce pentru a fi
înţeleasă. Acest « muchûshin haiku » face stilul dificil fără să
permită o realizare convingătoare. Curentul
« Shin-keikô haiku »
scade pe moment însăşi apariţia noului « Jiyuritsu
haiku »( haiku-ul înformă liberă) la începutul erei Taisho
(1912-1926). În acest timp « Shin-keikô
haiku » reprezintă atitudinea filozofică la care Shiki aderase :
haiku-ul progresează doar depărtându-se de stilul tradiţional.
O camelie roşie
apoi o camelie albă
cade
Primăvară rece…
nori fără rădăcini deasupra
orezăriei
(Hekigotô Kawahigashi)
3.2 « Jiyûritsu Haiku » Haiku-ul în formă
liberă (1910)
« Jiyûritsu Haiku » este o altă reformă a haiku-ului, o modalitate de a extinde « Shin-keikô
haiku ». Este căutarea unei libertăţi de spirit poetic a
haiku-ului, fără a vrea să schimbe elementele sale traditionale: teme, forma
fixă sau expresiile literare vechi.
Seisensui Ogiwara (1884-1976) înfiinţează revista de haiku Sôun
în 1911 cu Hekigoto, ca un jurnal de « Shin-keikô haiku, Seisensui
studiază apoi poezia occidentală şi gândeşte la eliminarea temelor
convenţionale de sezon, şi chiar a formei fixe a haiku-ului. În
1913 se separă de mişcarea « Shin-keikô haiku » şi recomandă « Jiyûritsu haiku ». Curând, revista
Sôun oferă un sprijin puternic
pentru pentru « Jiyûritsu haiku ».
La începutul perioadei Taisho (1912-1926) grupul Kyuoshi a
susţinut forma fixă tradiţională cu cuvinte de sezon. Discipolii poeţilor Seisensui Ogiwara, Santôka Taneda (1882-1940), Hôsai
Ozaki (1885-1926), Issekiro
Kuribayashi (1894-1961) sunt poeţi tipici ai « Jiyuritsu haiku ».
În acelaşi timp, Ippekiro Nakatsuka
(1887-1946) preia conducerea revistei lui Hekigotô, Kaikô (creată în 1915) şi publică pe cei cunoscuţi din
curentul « Jiyûritsu haiku ». Operele lui Santôka şi Hôsai,
referitoare la viaţa lor de vagabondaj ca poeţi pustnici, sunt încă la modă
pentru mulţi cititori de astăzi.
Traversând
cerul
atât
de limpede şi argintie
singură
luna
(Seisensui
Ogiwara)
3. 3. Kyakkan Shasei (Schiţe
obiective în haiku), Kyoshi Takahama şi
haiku-ul tradiţional (1915-)
Marele poet discipol al lui Shiki, Kyoshi Takahama
(1874-1959), egalul lui Hekigotô, a luat conducerea revistei Hototogisu,
revistă a grupului Nippon-ha. Dar, spre sfârşitul erei
Meiji, Kyoshi încetează să mai scrie haiku şi este pasionat de a scrie roman şi
schiţe literare în proză. In epocă, Hototogisu publică romanele lui
Sôseki Natsume şi se comportă mai mult ca o revista literară decât ca una de
haiku. Văzând însă că rivala sa, « Shin-keikô haiku » a lui Hekigotô
devine atât de răspândită în toată Japonia, Kyoshi revine la scrierea
haiku-ului în 1913, la începutul perioadei Taisho, încurajând maniera
tradiţională de haiku, în opoziţie cu noul stil al lui Hekigotô.
În 1915, Kyoshi publică în Hototogisu un studiu în
mai multe episoade :Calea de urmat în haiku, în care
susţine principiul său « Kyakkan shasei » (schiţă obiectivă sau
realistă în haiku) şi sugerează să se definească haiku-ul ca o formă
poetică fixă tradiţională având cuvinte de sezon. Pe scurt, el a urmat o temă
subiectivă, tatonând spre un nou stil de haiku tradiţional, dar în cele din
urmă, spre 1916, se opreşte la punctul de vedere următor : « Kyakkan shasei » ar trebui să devină un stindard.
Cu toate
că
este numit
bujor alb
are un
pic de roşu
Lumina
iernii
căzută
peste pleoapele mele
îmi pare
grea
(Kyoshi
Takahama)
3.4
Avansaţii de la Hototogisu (după 1920)
Kyoshi fiind ocupat să scrie romane, secţiunea de haiku din
Hototogisu a fost
întreruptă ; dar este reluată în perioada Taisho atunci când Kyoshi revine
la haiku. Poeţii Suiha Watanabe (1882-1946), Kijô Murakami (1865-1938), Dakotsu Lida
(1885-1962), Fura Maeda (1884-1954) şi
Sekitei Hara (1886-1951) sunt publicaţi în Hototogisu în această
perioadă şi scriu haiku de factura şcolii tradiţionale, în opoziţie cu « Shin-keikô
haiku ». În acelaşi timp, Hototogisu publică cu entuziasm
lucrările unor femei poetese : Kanajo
Hasegawa (1887-1969), Midorijo Abe (1886-1980), Hisajo Sugita (1890-1946)
şi Shizumojo Takeshita (1887-1951)
care apar în jurul anilor 1920. Ele au stabilit calea care a condus la scrierea unui haiku plin de
succes de către femei.
O albină în
iarnă
fără loc
unde să poată muri
continuă
să rătăcească
(Kijô
Murakami)
Faţa mea
care a
văzut florile de cireş
este
lovită de întuneric
(Fura
Maeda)
3.5
« Kachô Fûei » (Haïku-ul frumuseţii naturii) şi cei patru S (1926 -)
În 1928, la începutul erei Showa (1926-1989), Kyoshi apără
stilul « kachô fûei », pe lângă stilul său
« kyakkan shasei ».
În scopul de a face cât mai clar stilul haiku-ului tradiţional, el susţine
că haiku-ul trebuie să exprime fenomenele naturale produse prin schimbarea
anotimpurilor sau activităţile umane legate de anotimpuri. Contrar acestui
punct de vedere, au existat numeroase argumente pentru depăşirea acestor teme
în literatură: temele haiku-ului modern nu trebuie să rămână restrânse doar la
fenomene legate de sezoane. Cu toate acestea, ideea că haiku-ul modern trebuie
să fie un poem în stil tradiţional a
devenit una dintre ideile curente
în lumea haiku-ului până în prezent.
Cei zece ani care au început în 1925, la finalul erei Taisho
şi începutul erei Showa, sunt denumiţi Perioada celor patru S. Cei patru S
sunt : Shuôshi Mizuhara (1892-1981),
Sujû Takano (1893-1976), Seiho Awano (1899-1992) şi Seishi Yamaguchi (1901-1994). În 1928, Seison
Yamagushi (1892-1988), desemnează aceşti poeţi activi drept Cei
patru S. Este vorba despre doi S aparţinând lui Shûôshi şi Sujû în estul
Japoniei şi alţi doi S, Seiho şi Seishi la vest. Pe lângă
aceştia, la fel de activi au mai fost
Bôsha Kawabata (1897-1941) şi Takashi
Matsumoto (1906-1956).
Haiku-urile femeilor poetese înfloresc de asemenea : Teijo Nakamura (1900-1988), Tatsuko
Hoshino (1903-1984), Takako Hashimoto (1899-1963) şi Takajo Mitsuhashi (1899-1972) sunt denumite Cele patru T. Mai multe
reviste de haiku sunt create de femei în asociere cu Hototogisu : Suimei
(Kanajo Hasegawa, 1887-1969), Tamamo (Tatsuko Hoshino), Hana-goromo (Hisajo
Sugita, 1890-1946), Komakusa (Midorijo Abe, 1886-1980) şi altele.
Katsushika
–
un rând
de piersici, de asemenea,
de-a
lungul câmpului de orez
(Shûôshi
Mizuhara)
Cum merg
pe drum
roua
cade pe mine-
florile
de kudzu
(Takako
Hashimoto)
4 –Modernismul-
Întorcându-se la haiku (1930-1945)
4.1
Ashibi şi apariţia lui « Shinkô haiku (Haïku în stil nou) (1931 -)
În anii 1930 (la începutul perioadei Showa) apare o altă
mişcare inovatoare, care tinde să definească haiku-ul ca un poem modern cu
spirit universal, în opoziţie cu grupul lui
Kyoshi care reducea haiku-ul la un poem tradiţional , în relaţie doar cu
frumuseţea naturii. Un poet in cei patru S, Shûôshi
Mizuhara, a evoluat spre o opinie diferită în materie de haiku, definind
propriul stil subiectiv opus stilurilor
« kyakkan shasei » sau« kachô
fuei » ale lui Kyoshi.
Revista Ashibi, condusă de Shuoshi, este la origine afiliată lui Hototogisu.
Shuoshi publică studiul « Adevăr
în natură şi adevăr în literatură » şi critică banalul « kyakkan
shasei » al lui Sujû şi a
altor poeţi de la Hototogisu. În 1931,
Shuosi se separă de Hototogisu. O mişcare
antitradiţionalistă « Shinkô Haiku » vede astfel lumina zilei. Urmare a acestui incident Ashibi
se desparte de Hototogisu şi pune accentul pe o
expresie lirică romantică legată de « rensaku haiku » (haïku legat),
pe care Shûôshi îl atinsese déjà în 1928 în Hototogisu. Tinerii poeţi cum sunt Sôshû Takaya (1910-1999), Tatsunosuke
Ishibashi (1909-1948), Hakyô Ishida (1913-1969) şi Shûson Katô (1905-1993) se
afiliază la Ashibi şi în 1935, Seishi Yamaguchi, un alt poet din cei patru
S, părăseşte Hototogisu pentru a se
integra în acest grup.
Aşteptând
autobuzul
primăvară
pe marele bulevard
n-am am nici o îndoială
(Hakyô
Ishida)
Un
porumbel sălbatic!
Uită-te, jur-împrejur
cade
zăpada
(Sôshû
Takaya)
4.2
Muki Haiku (Haïku fără anotimp) cu
mişcarea « Shinkô Haiku » (1930)
În era Showa, ideile
occidentale ce intră Japonia au un impact aproape imediat asupra haiku-ului, în
timp ce efectul lor asupra haiku-ului tradiţional din timpul perioadei Meiji a
fost diferit. De fapt, individualismul, spiritul fundamental al modernităţii,
este deja bine stabilit în Japonia. Căutarea de teme libere în haiku este legată de individualism şi precede
mişcarea suprarealistă din Europa. În curentul de gândire al epocii spiritele
în căutare de libertate încearcă să repună în cauză ideea tradiţională a
prezenţei obligatorii a cuvintelor de sezon în haiku. În fapt, în gradul de conştientizare a experienţei,
cuvintele sezoniere necesare pentru haiku par nişte elemente artificiale. La
fel devin o problemă cuvintele de sezon în
rensaku haiku.
La începuturile mişcării
Shinko Haiku se compunea mai
mult rensaku
haiku. În rensaku, mai multe cuvinte de sezon urmează să fie prezente,
sau niciunul. Acest fapt dă naştere argumentelor pentru existenţa muki
haiku- (haiku fără sezon). La începutul Jiyuritsu haiku considerând
toate elementele structurale ale haiku-ului, inclusiv cuvintele sezoniere şi
forma fixă, mişcarea acceptă haiku-urile fără sezon, ca şi distrugerea formei
fixe. Din contră, pentru mişcarea Shinko haiku discuţia se focalizează doar pe cuvântul sezonier şi atunci
haiku-ul fără anotimp este acceptat cu
forma fixă.
4.3
Alte reviste ale mişcării Shinko Haiku-perioada principală (1930-)
Revista Amanogawa fondată în 1918 si
condusă de Yoshioka Zenjidô (1889-1961) este un alt domeniu de dezvoltare a
mişcării Shinko Haiku în legătură cu
Ashibi. Amanogawa este, de asemenea, afiliată cu Hototogisu, dar plecând de la sfârşitul anilor
1920 ea susţine mişcarea Shinko Haiku. In 1935, Zenjidô susţine mişcarea
anti-tradiţională, condusă iniţial de către
Shûôshi, pentru un haiku liber fără sezon. Amanogawa a făcut
cunoscuţi poeţii, cum ar fi Hakko
Yokoyama (1899-1983) şi Shinohara
Hôsaku (1905 -1936) şi a format un alt centru de modernizare a haiku-ului.
Revista Kikan (creată în 1935), condusă de Hino Sojo, care face parte din comitetul
de selecţie al lui Hototogisu, tinde spre teme libere şi neconvenţionale a
literaturii moderne, şi conduce mişcarea de haiku- fără cuvinte de sezon. Kakio Tomizawa (1902-1962) scrie
haiku-uri ce exprimă singurătatea
sufletului vis-a-vis de temele de sezon. El creează un stil nou în haiku, legat
de poezia modernă. Sanku Saito
(1900-1962), Saish Kamio (1911-1997) şi
Toshi Katayama (1912-1944) publică, de asemenea, în acest nou stil în
revista Kikan.
Kyodai haiku revistă fondată în 1933
de către grupurile implicate în Kyoto
University (Kyodai) este, de asemenea, influenţată, în interiorul grupului Hototogisu
de către modernism şi acceptă haiku-uri fără sezon. Printre membrii săi: Seito Hirahata (1905-1997), Inova
Hakubunchi (1904-1945), Sayu Togo (1908-1991) şi Eibô Nichi (1910-1993). Pe lângă aceştia, poeţii care nu sunt
implicaţi în Kyoto University au
aderat la revistă: Sanki Saito, Akira Mitani
(1911-1978), Hakusen Watanabe (1913-1969), Takaya Soshu, Tatsunosuke Ishibashi şi
Toshio Mitsuhashi. Kyodai Haiku devine noul susţinător al libertăţii în mişcarea de Shinko
Haiku.
Revista Ku to Hyoron, creată în 1931 de
către Jizôson Matsubara (1897-1973),
Fujita Hatsumi (1905-1984) şi Minato
Yoichiro (1900-2002) devine o revistă a
Shinko Haiku după 1935. Cei mai cunoscuţi dintre membrii săi
sunt Hakusen Watanabe şi Genji Hosoya (1906-1970). Revista Dojo infiinţată
în 1922, este condusă de Seiho Shimada
(1882-1944). Kayao Furuya (1904-1083) şi
Kyôzô Higashi (1901-1977) unde îşi publică
haiku-urile lor, fără sezon.
Un bolnav
de plămâni
un
licurici din altă lume
îi luminează mâna
(Hakkô
Yokoyama)
Capul
unei broaşte
intră în
visul
unui
bolnav de tifos
(Sayû
Tôgo)
4.4
Ningen Tankyû-ha » (Şcoala de cercetare umanistă) (după 1935)
După 1935, apare un grup de haiku diferit de orientarea
curentelor sociale actuale şi de expresia artistică Shinko Haiku, care se
delimitaeză de gustul pentru natură şi de temele sezoniere ale şcolilor
tradiţionale. Haiku-urile lor introduc
noua idee de a explora fiinţa umană, dar ele sunt greu de înţeles şi de
apreciat. Hakyô Ishida şi Kato Shûson, de la revista Shibi, şi Kusatao Nakamura (1901-1983) de la Hototogisu sunt autorii principali ai acestor haiku-uri. În 1939,
ei îşi numesc grupul « Ningen Tankyû-ha » (şcoala de cercetare umanistă), după
cuvintele lui Hakyô Ishida. Rinka Ono
(1904-1982), Tomoshi Ishizuka (1906-1986) şi Takeo Nakajima (1908-1988) au publicat poezii în acelaşi spirit.
Frunzele
continuă să cadă :
nu te
grăbi,
nu te
precipita !
(Shûson
Katô)
4.5
Haiku-ul proletar şi Shinkô Haiku (1930-)
La sfârşitul perioadei Taisho şi începutul lui Showa, sub
influenţa mişcării socialiste proletare din Rusia şi din alte părţi, o mişcare
de haiku proletar vede lumina zilei şi in Japonia. În 1930, Issekiro Kuribayashi şi
Mudo Hashimoto (1903-1974), care au părăsit amândoi grupul de la revista Soun,
a lui Seissensui, crează
revista Hata şi publică haiku-urile lor proletare în forma Jiyuritsu
haiku (haiku liber). Din cauza cenzurii autorităţilor din perioada de
dinainte de război, revista lor a fuzionat cu o altă revistă şi şi-a restrâns
tirajul. In 1934, revista haiku-ului
proletar, Seikatsu Haiku crează si
dezvoltă o mişcare literară de stânga, criticând conceptul de « kachô
fuei » (frumuseţea naturii)
de la Hototogisu ca o evaziune din realitate. Printre poeţii lui « Shinkô
haiku » din aceeaşi perioadă, sub egida lui Hototogisu, Genji Hosoya,
Shunrei Hakadai şi Kyôzô Higashi încearcă
să figureze realitatea şi susţin haiku-ul muncitorilor, reflectând greutăţile
vieţii cotidiene.
Vărsături
nori de
fum
sânge
negru
Maşinile
cer
petrolul, noaptea
înaintează,
târziu
(Rinji
Yokoyama)
4.6
Fin du movement du Shinkô Haiku (Haïku de style nouveau) (1935-)
În 1936, observând curentul activ al tendinţei pentru un
haiku fără sezon , Kyoshi expulzează
pe Zenjidô Yoshioka, Sojo Hino şi Sugita Hisajo din gruparea Hototogisu.
Pe de altă parte, după jumătatea anilor 1930, Shûoshi, de la revista Ashibi, începe să scrie haiku-ul în
formă fixă cu cuvinte de sezon şi s-a distanţat de mişcarea celor cu haiku fără sezon ; din acest
motiv, Soshu Takaya şi Tatsunosuke Ishibashi, împreună cu alţi
poeţi inovatori, se retrag din grupul Ashibi.
Atunci când războiul chino-japonez a început în 1937, poeţii
de haiku precum Sosei Hasegawa (1907-1946), Tomizawa Kakio, Katayama Toshi, Uchida
Bojo (1881-1946) şi alţii au fost încorporaţi. Poeţii din Shinko haiku şi de la Hototogisu
introduc teme de război în haiku-urile lor. În mişcarea Shinko Haiku Sanki Saito şi Yamaguchi Seishi lansează ideea că şi haijinii care nu au fost în
armată trebuie să scrie haiku de război, folosindu-şi imaginaţia şi haiku-urile
fără sezon antirăzboinice « senka- sôbô » (haiku al unui câmp de bătălie imaginar)
sunt scrise de poeţi necombatanţi.
Din deal
se vede
acest
oraş misterios
denumit “frontul de acasă“
(Hakusen
Watanabe)
4.7 Haiku Jiken (Incidents dans le haïku) et fin
du mouvement du « Shinkô Haiku »
În urma incidentului manciurian (1931), Japonia pregăteşte pentru războiul cu China (1937 -)
şi Războiul din Pacific (1941-1945). Satire politice şi ideile liberale sunt
exprimate în mişcarea Shinko Haiku din această epocă. În
timpul războiului, autorităţile poliţieneşti suprimă orice liberă exprimare de
acest fel de către poeţii de haiku. Multe incidente au avut loc după ce poeţii
principali ai şcolii Shinko Haiku au fost arestaţi, unul după altul, pentru
încălcarea legii de menţinere a ordinii publice. În primul
rând, sunt incidentele lui Kyodai Haiku (un
grup de la Universitatea Kyoto), în
cursul cărora sunt arestaţi poeţii Seitô
Hirahata, Hakubunchi Inoue şi Eibô
Nichi. Totodată sunt arestaţi şi
poeţii ce trăiau la Tokyo :
Tatsunosuke Ishibashi, Hakusen Watanabe, Akira Mitani şi Sanki Saïtô.
Jiken haiku au loc în anul
următor (1941) cu arestarea poeţilor din
grupul Dojo (Seihô Shimada, Kayao Huruya şi Kyozô Higashi), ai grupului Ku to Hyôron (Hatsumi FUjita, Genji
Hosoya) şi ai grupului Haiku Seikatsu (Issekiro Kuribayashi şi Mudô Hashimoto).
Publicarea unei antologii a Shinko Haiku a început
în 1940 şi în primăvara aceluiaşi an a fost creată o revistă generală a
mişcării Shinko Haiku : Tenko.
Dar revista este forţată să întrerupă publicarea la numărul al treilea.
Astfel, mişcarea de inovaţie în haiku, care devenise puternică în prima
jumătate a secolului 20, a sfârşit prin a fi
întreruptă din cauza întâmplărilor din timpul războiului.
În acest timp, Shinko Haiku a dus poezia haiku la
un nivel poetic care reflectă nu numai Kacho fuei
(frumuseţea naturii), dar totdată şi spiritul uman, la nivelul
poeziei moderne occidentale. Activitatea acestei mişcări are încă o influenţă
mare şi asupra poeţilor şi cititorilor de astăzi.
Un deget
rănit
se ridică
spre cer
dus de
vânt
(Genji
Hosoya)
Război
adevărat
eu aplaud
mereu
un meci
de box
(Akira
Mitani)
5 – Reprise
après la guerre (1945 – 50)
5.1
Débat autour de « Daini Gajutsu » (Le haïku, art secondaire) (1946)
În 1946, anul ce
a urmat sfârşitului războiului din Pacific, un eseu, Daini Geijutsu (Artă secundară-asupra haiku-ului modern) este publicat de
către un critic literar, Takeo Kuwabara. Acest
eseu critică haiku-ul şi tanka tradiţionale. După război, cea mai mare parte
dintre Japonezi gândesc cred că Japonia ar trebui să dobândească un mod de
gândire internaţional, astfel încât cultura japoneză să fie modernizată. În
primul rând, autorul susţine că ar fi dificil să se facă distincţia între
haiku-ul scris de un poet cunoscut şi cel de un poet aflat în condiţii de
anonimat. El a concluzionat că importanţa unui scriitor de
haiku se bazează pe criterii premoderne, ca şi numărul de studenţi sau de
numărul de publicaţii într-o revistă, distinctă de arta adevărată, că haiku-ul,
mai degrabă decât arta, va fi un fel de exerciţiu de competenţă. Această
negare a haiku-ului a agitat lumea haiku
mai mult decât a făcut-o Jiken haiku (incidente în haiku). Cele
mai multe grupuri angajate în haiku au discutat pe larg acest eseu şi au
subliniat absenţa cunoştinţelor în domeniul haiku al autorului, Kuwabara.
Această teorie Daini Geijutsu ar fi putut avea succes în momentul
respingerii de către Shiki a haiku-ului
comun. Ea creează sentimentul, dar nu
poate rupe cu tradiţia premoderna a
haiku-ului. Cu toate acestea, ea oferă o oportunitate pentru poeţi să-si
revada poziţia lor vis-à-vis de acest
poem.
5.2
« Kongen Haiku » (Haïku essentiel) et le groupe Tenrô (1948-)
Seishi
Yamaguchi, după
plecarea de la Hototogisu, în 1935, s-a alăturat revistei Ashibi la Shûôshi, şi a inaugurat un nou mod de a
scrie haiku. În 1948, în urma unei dispute literare Seishi abandonează Ashibi şi
creează revista Tenrô împreună cu
poeţii mişcării Shinko Haiku : Sanki Saito, Fujio Akimoto, Seito Hirahata,
Sosho Takaya, Akira Mitani şi elevii lor, Takako Hashimoto şi
Fuyuichirô Enomoto (1913-1982). Pe de altă parte, Koi Nagata (1900-1997), Hakko Yokoyama, Hideo Kanda (1913-1993), Onifusa Sato (1919-2002) şi Kin’ichi Sawaki (1919-2001) s-au alăturat
grupului Tenrô. Zeci de poeţi importanti ai mişcării Shinko Haiku se vor
alinia revistei Tenrô.
În primul număr al revistei, Seishi sugerează că ar trebui să se caute Kongen, esenţa haiku-ului şi acest cuvânt devine un slogan. Fiecare membru încearcă să
scrie un haiku esential după propria lui înţelegere şi foloseşte modalităţi diferite ale
haiku-ului modern, care tinde spre o
profunzime mai mare a reflexiei.
Nu se
poate ameliora
o parte a
curcubeului
în acest
mod
(Seishi
Yamaguchi)
6 – Période
de l’avant-garde (1950-1970)
6.1
Socialisme dans le haïku (1955-)
Ideea că conceptele socialiste ar trebui să fie, de
asemenea, exprimate în haiku a fost susţinută înainte de război de mişcarea de
haiku proletară în Shinko Haiku. Sub influenţa ideilor liberale din perioada
post-război gândirea socialistă şi expresia politică se îndreapta spre haiku.
Când Kin’ichi Sawaki, în 1954, susţine
în revista Kaze (Kin’ichi Sawaki, Kohei Haraka, 1919-2004, Murio Suzuki, 1919-2004
şi Tsuguo Ando, 1919-2002) necesitatea unei ideologii socialiste în
haiku. Tota Kaneko o aprobă şi se
deschide o dezbatere în lumea haiku despre socialism. În timp ce poeţii din Ningen
tankyû-ha (scoala de cercetare umanistică) sunt în căutarea
caracterului socialist al fiinţelor umane, poeţii de stânga din revista Haiku-jin
promovează tema muncii şi a locurilor de muncă în haiku .
Calea lactee…
curge
traversând
o ţară
muntoasă
(Kin’ichi Sawaki)
6.2 Mouvement du haïku d’avant-garde (după 1960)
În anii 1955-1964, Japonia lasă în urmă confuzia de după război
şi cunoaşte o puternică creştere economică şi socială. În acelaşi timp,
neclaritatile din societatea japoneză cresc, din cauza războiului american în
Vietnam şi de problemele ce apar în viaţa de zi cu zi prin Tratatul de
securitate SUA-Japonia. Confruntată cu aceste evoluţii, mişcarea de avangardă
haiku caută noi oportunităţi pentru haiku-ul celei de a doua jumătăţi a secolului al 20-lea. În literatură, în timpul erei Showa (1926-1989), atât spiritual cât şi real, oamenii nu puteau
munci sau exista independenţi de relaţia lor cu societatea. Două atitudini au
rezultat din aceste dinamici sociale: o încercare
de raportare pozitivă la societate, şi cealaltă, care încearcă să se separe de societate şi să
păstreze frumuseţea poetică în opera sa. Reviste, cum ar fi Kaitei,
Hyoron Haiku, Nawa, Junana-on-shi si Genjitsu Mikan îşi dezvoltă
propriile haiku-uri de avangardă. Sunt două abordări tipice in această epocă.
În timpul dezbaterii privind socialismul în haiku în 1955, Kaneko Tota oferă Haiku Zôkei-ron (metoda de construcţie a
haiku-ului). El a sugerat că noul haiku
ar trebui să fie construit plecând din interiorul său, dar în
raport cu societatea. Poeţii care acceptă
această idee a lor se reunesc în jurul
revistei Kaitei, fondată în 1962. Aceştia sunt Haruto
Kuma (1915-1990), Kineo Hayashida (1924-1998), Ashio Hori (1916-1993), Futoshi
Anai (1926-1997), Sunao Inaba (1912-1999), Mikajo Yagi (1924-), Kan’ichi Abe
(1928-), Ryô Shimazu şi altii.
Un alt grup de avangardă activ este şcoala numită
"artistică", care efectuează cercetări asupra esteticii de exprimare
în haiku. Takyanagi Shigenobu
(1923-1983), poetul principal al şcolii, a creat revista Bara
în 1952, regrupându-i pe Kakio
Tomizawa, Takajo Mitsuhashi, Toshi Akao (1925-1981), Shigeo Washizu. Folosind
metodele de simbolismului şi ale suprarealismului francez, şi, uneori,
frumuseţea operelor clasice japoneze
literare, el exprimă sentimentul de criză al epocii, pentru a dezvolta spiritul
de la începutul mişcării "Shinko Haiku," plecând de la propriile principii estetice. Revista Bara
devine Hyoron Haiku, cu noi
membri: Soshu Takaya, Koi Nagata
(1900-1997), Toshio Mitsuhashi, Ikuya Kato (1929 -), Kanseki Hashi (1903-1992),
Sonoko Nakamura (1913-2001) şi Akira
Mitani. Shigenobu Takayanagi publică
haiku-urile sale în patru linii, precum tagyô gaki (formă cu multe linii), contrar
formei cu o singură linie japoneză convenţională, şi încearcă să utilizeze
cuvinte care se consolidează reciproc sau rezonează între ele într-o formă mai
frumoasă.
Cele două şcoli de haiku de pionierat scriu haiku-ul lor
într-o formă fixă. Totodată, fiecare încearcă să utilizeze în mod liber,
haiku-ul fără sezon. Acest stil se
dezvoltă bine şi, în acest sens putem spune că mişcările haiku-ului de avangardă au deschis noi
posibilităţi în stilul haiku.
Apune
soarele ...
cuvintele
cheamă
un lanţ
muntos
(Shigenobu Takayanagi)
6.3
Associations de haïku (Seconde moitié du siècle)
Gendai Haiku Kyôkai (asociatia de haiku modern) a fost fondată în 1947 de către Sanki Saito, Ishida Hakyô, Hideo Kanda şi
altii. Membrii fondatori au fost 38 de poeţi la care s-au adaugat şi alţii mai
tineri. În 1961, ca urmare a
dezacordului diontre reformatori şi cei
din vechea şcoală, cei mai mulţi dintre conservatori s-au dus şi au creat Haijin
Kyôkai (Asociaţia poeţilor de haiku).
Plecând de acolo,
Gendai Haiku Kyôkai acceptă orice stil de haiku, inclusiv stilul
tradiţional al poeţilor care au ramas, haiku-ul fără a sezon şi formele libere.
Din contra, noul Haijin Kyôkai admite numai forma fixă tradiţională cu cuvinte
de sezon. Apoi, în 1987, Nihon dento Kyôkai Haiku (asociatia de haiku
japonez clasic) a fost creata
de poeţii veniti de la Hototogisu care au luat distanţă faţă
de asociaţiile precedente şi care practică Kacho fuei (Frumuseţea naturii), recomandată de Kyoshi. Cele trei asociaţii s-au dezvoltat pe baza propriilor
obiective şi au primit mulţi membri astăzi.
În ceea ce priveşte jurnalele de haiku comerciale, Haiku
Kenkyu a fost publicat pentru
prima dată în 1934. În 1952, este
creat Haiku. Ambele există şi astăzi. Dezvoltarea acestor jurnale, de asemenea, a contribuit, de
asemenea, la dezvoltarea haiku-ului mondial.
7 – Haïku
à la fin du 20ème siècle (1970-)
7.1
Après le haïku d’avant-garde (1970-)
În arta şi literatura de noutate de la sfârşitul secolului
20, care a fost începută la sfârşitul secolului 19 nu mai este o preocupare
absolută. Este într-adevăr sfârşitul modernismului, iar în anii 1980, postmodernismul
devine dominant, cu sens diferit de valoare. Contrastul este mare odată cu
începutul secolului, când arta şi activităţile literare în curs de dezvoltare
circulă la un nivel internaţional unificat. Subiectele de artă s-au mutat de la
expresia de conştiinţă individuală şi intimă. În mod similar, în timp ce haiku-ul
în Japonia s-a dezvoltat prin mişcare colectivă, devine mai individualistă în
această perioadă. În anii 1980, economia Japoniei este în creştere uimitoare.
De la începutul erei Meiji, standardul japonez de trai nu a fost ridicat, dar
după 80 de ani, el ajunge la nivelul ţărilor occidentale. Aceste
modificări afectează, de asemenea, şi constiinta haiku-ului. Fluxul de inovaţie
şi de experimentare în haiku dispar, precum şi stabilitatea dată de
conservatorism haiku-ului, el căpătând o formă de expresie intimă şi mai
profundă. Cu toate acestea, unii poeţi caută o mai mare calitate poetică, în
acord cu ideile şi gândirea modernă, în studii care au implicat principiile de
compoziţie şi de postcompoziţie.
În plus, în 1970 vin să se alăture
poeţior din anii 50 şi 60 Iijima Hakuko (1921-2000), Biwao Kawahara
(1930 -) Kiyoko Uda (1935 -), Koji Yasui (1936 -), Sumiko Ikeda (1936 -) şi
alţii. Din şcoala tradiţională, Sumio
Mori (1919 -), Ryuta Iida (1920-2007) şi
Shugyo Takaha (1930 -) publică haiku cu cuvânt de sezon. După
anii 1980, publică poeţi născuţi după 1940 şi 1950 care au fost activi în haiku
şi în critica haiku- ului: Nana Naruto
(1943 -), Yukihiko Settsu (1947-1996), Bansei Tsukuchi (1950-), Michio Nakahara
(1951-), Kai Hasegawa (1954-), Ban’ya Natsuishi (1955-) si Hiroaki Tanaka
(1959-2004).
7.2
La popularisation du haïku (1980-)
În timpul anilor 1980, este o mare prosperitate economică în
Japonia. Există o extindere pe scară largă, şi fiecare dintre cele trei asociaţii
de haiku se dezvoltă mult. Astfel, numărul membrilor care
fac parte din aceste trei mari asociaţii ajunge la 2000. Prin adăugarea de poeţi independenţi, care nu aparţin de nicio asociaţie,
se estimează că numărul total de poeţi de haiku în Japonia, este de circa 1
milion. Acest număr depăşeşte numărul total de poeţi de tanka sau de poezie
gratuită în Japonia. Numărul de reviste mici de haiku a ajuns la un total de
800. Odată cu creşterea numărului de persoane care scriu haiku se dezvoltă şi o
industrie de haiku. Apar multe
instituţii care oferă cursuri de educaţie pentru adulţi în domeniul haiku-ului,
şi multe reviste comerciale pentru creaţia de haiku. Şi numărul de poeţi femei
de haiku a crescut încât acum ele reprezintă peste 60% din membri.
O altă tendinţă în lumea haiku-ului în
secolul al 20-lea este diversitatea de vârsta la poeţi. Pe de o parte, mulţi
poeţi au vârste avansate în ultimii ani, iar pe de altă parte, nu numai
adulţii, dar şi copii şi tinerii au început să scrie haiku. De exemplu, o
firmă de băuturi are un concurs anual pentru haiku, ca un copil şi, recent, au primit 1, 5 milioane de haiku-uri de la copii şi adulţi. Copiii şi fanii
haiku-ului utilizează e cuvinte de sezon
şi sunt foarte conştienţi de formafixă 5-7-5. La
concursurile de haiku din Japonia, poeziile sunt scrise de poeţi de vârste
foarte diverse.
7.3
Internationalisation du haïku (1980-)
Haiku a fost introdus în Europa de peste o sută de ani din secolul
al 19-lea sub influenţa Japoniei. Occidentalii care au vizitat Japonia şi au
trăit acolo, după cum au fost WG Aston (1841-1911), Lafcadio Hearn (1850-1904),
BH Chamberlain (1850-1935) şi Paul-Louis Couchoud (1879-1959) i au prezentat apoi
hokku ( haiku) în lume, prin scrierile lor, mai însau scurt, cu întârziere 19
si inceputul secolului 20. Cu toate acestea, la
momentul respectiv, atenţia poate fi plătit pentru a haiku-ului. Prin activitatea
lui Ezra Pound, în 1910, şi apoi de către Harold Henderson (1888-1974) şi RH
Blyth (1898-1964), haiku-ul este larg acceptat ca un poem scurt, în primul rând
în Occident. După război, multe cărţi de haiku şi traduceri au fost publicate, şi astfel s-a răspândit pe scară
largă în întreaga lume. Astăzi,
mulţi oameni din întreaga lume scriu haiku în limba lor maternă. În ceea ce
priveşte caracteristicile de haiku scris într-o limbă străină, mulţi tind să nu
se concentreze prea mult asupra cuvintelor de sezon sau a formeiă fixe, de 17
silabe, dar în principal, respectă forma de poem în trei versuri. Acest lucru
ar trebui să servească drept exemplu pentru a reflecta asupra universalităţii a
haiku-ului, care transcende timpul şi spaţiul. În secolul al 20-lea,
interacţiunea dintre poeţii din întreaga lume a fost în creştere şi organizaţii
de haiku din Japonia încep să acorde o atenţie mai mare circuitului internaţional.
În 1989, Kokusai, a fost creat stilul Koryu Kyôkai Haiku (Haiku International
Association) şi în anul 2000, stilul Sekai Kyôkai Haiku (World Haiku
Association). Recent, în plus faţă de întâlnirile directe în competiţiile
internaţionale sau în conferinţe, au loc dialoguri pe Internet care au
accelerat internaţionalizarea a haiku-ului.
Un melc
visează
un vis bleu
pe dosul
unei frunze
(R.H.
Blyth)
8 – Du 20ème siècle vers le futur,
conclusion (Din secolul xx în viitor,
concluzie)
La
sfârşitul secolului al 19-lea, haikai-ul , forma traditionala literară a
perioadei Edo, cu un spirit
deosebit, a fost transformat într-o
formă literară modernă, prin intermediul inovaţiilor propuse de Masaoka Shiki.
Secolul 20 a fost perioada de timp în căutarea unor răspunsuri la această
întrebare: cum va putea haiku-ul, poezie traditionala să reînvie, să găsească
raţiuni pentru a exista ca formă
literară modernă. În special la începutul secolului, ca răspuns la curentul
epocii, s-au făcut multe experimente pentru a aduce noi posibilitati de
exprimare în haiku, în timp ce existau
mulţi poeţi conservatori care nu doreau
să se îdepărteze de stilul tradiţional
moştenit. În această tensiunea şi rivalitate existente între reformişti
şi conservatori, haiku-ul a continuat să se dezvolte ca o formă modernă de poezie cu formă fixă. În acest timp, de la sfârşitul
secolului 20, spiritul de inovare a devenit mai slab şi o singură condiţie s- a
menţinut stabilă: atenţia poeţilor pe subiecte legate de lumea interioara a
sufletele lor. Se pare că experienţele de inovare a haiku-ului în secolul 20 au parcurs un ciclu complet. Ne aflăm acum la un punct
în care este dificil de înţeles care va fi evoluţia sa viitoare. Acest fapt ar putea fi un moment similar cu « noaptea
« ce a precedat inovaţiile de acum
o sută de ani. Asta înseamnă că ne-am putea afla la ieşirea dintr-un moment de
tranziţie .Unde va fi progresul haiku în secolul 21? Dacă nu va fi o
interpretare complet nouă, similară cu reforma de la începutul secolului 20, atunci sensul haiku-ului în
acest nou secol va fi mult diminuat. Popularizarea şi internaţionalizarea haiku-ului actual care se dezvoltă foarte
mult ar putea avea o influenţă majoră asupra viitorului
haiku-ului. Ceea ce este sigur,
direcţia viitoare de dezvoltare a haiku-ului, nu va deveni clarăpentru
încă mulţi ani de acum încolo, cel puţin
până când vom mai avansat în secolul
actual.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu