UMOR LA MODUL SERIOS

 

 Vasile MOLDOVAN

 

     Creaţia artistică a poetului Constantin Stroe cuprinde două etape. În prima a colaborat cu valorosul corp de profesionişti (regizori, redactori, scenarişti, cameramani) ai Studioului Cinematografic al Armatei la realizarea a zeci de filme de scurt metraj, unele încununate cu premii internaţionale, câteva folosite şi azi în procesul de instrucţie şi educaţie.

      A doua etapă a început-o după ce  a încheiat-o pe prima. Volumele de poezie Ninge cu îngeri (2004), La început a fost iubirea (2008), Rostogolire de timp (2011), Oglindă de cer (2015), Eşarfe de borangic (2017), Scrisori pe vânt (2020),  Inscripţii pe suflet (2021),  au fost însoţite de prefeţe şi întâm-pinate de recenzii favorabile scrise de critici şi poeţi cunoscuţi, cum sunt Radu Voinescu, Florian Grecea, Liviu Vişan, Constantin Ardeleanu, Liviu Zanfirescu, Dorel Vidraşcu, Florin Grigoriu. În aceste cărți poetul abordează cu dezinvoltură două teme majore, şi anume iubirea propriu-zisă şi dragostea de ţară. De asemenea el prezintă în cunoştinţă  de cauză aspecte religioase legate de sărbătorile importante din an (Crăciunul şi Anul Nou, Boboteaza, sărbătorile de Paşti, Rusalii, Înălţare) .

      În opinia mea, Constantin Stroe îşi dă adevărata măsură a talentului său în cărţile de poezie de sorginte niponă (haiku, tanka, haibun şi acum şi senryu). El este  unul din membrii marcanţi ai Societăţii Române de Haiku şi a fost secretarul acesteia timp de o legislatură (2010-2015).  Prima lui carte de haiku (Casa bunicii, 2008) anunţa un haijin care  va călca pe cărări nebătute. Dacă la alţi autori natura e omniprezentă, Constantin Stroe, fără să facă abstracţie de natură, creează un personaj pe care îl prezintă în multe din poemele sale, bunica, percepută cu o înfăţişare de sfântă, de reazem moral al familei. În cartea de tanka Arborele genealogic, apărută zece ani mai târziu, poetul  extinde sfera de inspiraţie la întreaga familie (bunic, tată, mamă, copii, nepoţi), văzută desigur nu numai în cadrul căminului ci şi în raport cu natura, aşa cum cere poetica haikuului.

     Ţinând seama de calitatea sa de membru activ al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi încurajat de preşedintele acesteia, regretatul Doru Dinu Glăvan, Constantin Stroe îşi publică ultimele trei cărţi la Editura U.Z.P.R. Două dintre ele sunt de poezii - Scrisori pe vânt (2020) și Inscripţii pe suflet (2021) - iar cea de a treia, Destin croit prin feeria iernii (2021) este o antologie de  poeme într-un vers, (creaţie pur românească, înrudită cu haikuul) şi haibun (specie de sorginte niponă, înrudită cu poemul în proză românesc).

     Pentru cei care îl cunosc publicarea unei cărţi sută la sută de senryu (varianta comică a haikuului) era  de aşteptat. El a mai publicat poeme senryu în revistele de profil din ţară, Haiku şi Albatros, număr de număr. De asemenea se numără printre coautorii marcanţi ai celor două antologii de senryu, româno-franceză şi româno-americană, ambele  iniţiate şi alcătuite de scriitorul Valentin Nicoliţov, preşedintele Societăţii  Române de Haiku.

     Inspirat poate şi de proza scurtă a lui Emil Gârleanu, Constantin Stroe  găseşte în „lumea celor care nu cuvântă”  subiecte hazlii, care te fac să râzi până la lacrimi. Le-am putea numi senryuri vesele. Ele creează la lectură umor pur şi simplu, precum aceste texte despre pisici:

Aniversare –                            S-a intrat în post –              

şi pisica aşteaptă                     şi pisica-i supusă

o porţie de tort                         aceluiaşi regim

Şoarecii dau buzna

dar pisoiul leneveşte...

Postul Paştilor

   Cu duioşie este invocată dragostea din lumea animalelor:

                        Făcându-şi curte,

                        găina şi cocoşul

                        în gesturi tandre

Uneori se face o apropiere între regnul animal şi cel uman, care are darul de a stârni zâmbete:

Alaiul nunţii –

 o haită de câini în călduri

îi taie calea

     De remarcat faptul că poetul Constantin Stroe îşi ia în serios calitatea asumată de umorist. Senryurilor, să le spunem vesele, li se alătură altele, cele mai multe, care sunt bivalente. Modelul poate fi luat din literatură, folclor, unde întîlnim într-un basm expresia „un ochi râde şi altul plânge”, sau chiar de la Nichita Stănescu, poet care a creat sintagma „râsu-plânsu”. Ca și confraţii săi, Pavel Lică şi Ilie Bâtcă, fabulişti remarcabili care biciuie tarele individuale sau sociale, Constantin Stroe înfierează micile sau marile vicii umane, umorul fiind făcut cu asprime, având deci un caracter moralizator. Cel mai frecvent apare ˶darul” beţiei, de care unii nu se pot dezbăra decât în extremis:

                        Anul acesta

bunicul taie prunii –

 nu mai poate bea

   Beţia e cu atât mai reprobabilă atunci când e vorba de feţele bisericeşti:

Bătrânul preot,                         Târgul de ţară

cu banii din cutia milei            până şi călugării

 se duce la bar                          merg pe două cărări

Senryurile în care este subiect însuși poetul  au darul de a-l face simpatic cititorilor:

 Toamnă săracă –

                                    si-n buzunarele mele

                                    suflă vântul

    Din cei aproximatv 700 de autori care scriu şi publică haiku, doar 70 scriu şi senryu, o specie cu mult mai grea decât specia din care a purces. Dintre aceştia doar şapte poeţi au cărţi de senryu. Cu Zâmbete amare Constantin Stroe e cel de al şaptelea. Dar să nu uităm că în creaţia sa şi în Cartea Cărţilor, cei de pe urmă pot ajunge cei dintâi.

 

Aşteptând să vii/Waiting for you to come

 

-Poeme haiku-

Valentin Nicoliţov

Poetul Matei Cristian  a debutat în literatură  în anul 2002 cu un volum de poezii întitulat Într-o margine de gând la Editura Amurg Sentimental. La aceeaşi editură a fost selecţionat în două antologii de poezie. În anii ce au urmat şi-a probat poeziile  trimitandu-le la mai multe reviste şi la câteva concursuri. I-am citit poeziile publicate în acel volum şi am descoperit un poet sensibil, original şi talentat.

În ultimii  ani a făcut cunoştinţă cu poemul haiku, fiind atras de această formă de poezie de sorginte niponă. După ce s-a documentat indelung asupra  regulilor acestui poem a început să scrie şi haiku. În anul 2022 a devenit membru al Societăţii Române de Haiku debutând  şi în revista Haiku  cu o selecţie de opt poeme haiku şi trei poeme senryu.  Acum autorul a reuşit să realizeze prima sa carte de poeme haiku, întitulată Aşteptând să vii/Waiting for you to come 

Poemele haiku

Citindu-i cartea cu  deosebită atenţie am fost impresionat de calitatea multor poeme. Ele exprimă teme clasice ale haikuului: despre iubire,  speranţă, dar şi despre singurătate.

Poetul abordează cu multă sensibilitate iubirea din mai multe ipostaze realizând poeme remarcabile. În aşteptarea iubitei contemplă de unul singur frumuseţea  bolţii cereşti.

Privind stelele,

regret că tu nu eşti

acum lângă mine

Iată încă un poem  remarcabil despre iubire:

Prima iubire-

a rămas în vechiul parc

doar banca goală

Chiar si titlul acestui volum Aşteptând să vii a fost inspirat  de un  poem haiku de iubire:

Aşteptând să viia

în locul tău pe bancă

o frunză uscată

În locul de pe bancă unde îşi aşteaptă iubita, poetul găseşte deocamdată o frunză uscată  adusă de vânt pe care o priveşte  nostalgic. Dar  această frunză are o capacitate magică: ne ajută să intrăm în farmecul poeziei sale.

Deşi suubiectele despre singurătate şi speranţă sunt tratate  simplu ele ne arată natura complexă a firii omeneşti:

Toamnă târzie –

deschizând uşa casei

intră doar frunze

Aşteptând poate o scrisoare de la cineva drag poetul este cu ochii pe poarta de la drum să observe venirea poştaşului, ba chiar se duce din când în când să controleze dacă nu cumva în cutie a apărut vreun mesaj.

Scârţâie poarta..

dar în cutia poştei....

numai fulgi de nea

Aspectele simple din viaţa de zi cu zi ale existenţei umane sunt redate cu cu mult talent

Casă de vânzare –

Uşa coliviei

Larg deschisă

Singurătatea unei case goale este accentuată şi mai mult prin adăugarea imaginii coliviei cu uşa deschisă larg din care şi pasărea a plecat. Această imagine  creşte puterea de sugestie a poemului, singurătatea devine totală, ne imaginăm că acea casă poate fi urmărită chiar şi de un blestem. În casa ce se va vinde  a rămas drept martoră a fostei existenţe doar  colivia goală a unei păsări care a trăit şi a cântat  poate în mijlocul unei familii. În numai trei versuri se derulează o întreagă poveste deoarece puterea de sugestie a acestui poem este deosebit de puternică..

Un alt poem despre singurătate care face acest sentiment  şi mai acut:

Bătrân la azil -

o candelă luminând

poza soţiei

Povestea e simplă, dar tragică: un bătrân îşi trăieşte ultimele zile într-un azil, doar cu amintirile  ce i-au rămas. Anii au trecut, este bolnav, a  pierdut totul în viaţă, nu mai are pe nimeni apropiat. Privindu-i  poza luminată de  licărul  candelei îşi aminteşte de anii fericiţi cu soţia care a plecat pentru totdeauna. O singurătate mai mare nu cred că ar putea fi redată mai bine  într-un poem de numai 17 silabe  conferindu-i o putere de sugestie nemaiîntâlnită.

Avantajul poetului este ca intr-o astfel de noapte, în singurătate, plutind într-o barcă pe apă,starea de  izolare faţă de lume il face să intre mai uşor în  legătură cu marele Cosmos în Calea Lactee.

Noapte senină -

 unda vâslei clatină

 Calea Lactee

În  unele poeme din carte apar referiri la aspecte contemporane ale lumii şi la dramatismul vieţii actuale, şi mă refer mai ales la poemele despre refugiaţi :

Control la vamă -

în lumina lanternei

mica fugară

 

Refugiaţii  -

o păpușă  căzută

aproape de ţărm

În aceste poeme  poetul este în ipostaza oricărui  om care vrea să ajute oamenii necăjiţi ce fug din calea războiului.

Poemele senryu

Se pare că poeţii români sunt atraşi de poemul senryu mai ales din două motive:

-Senryul păstrează prozodia haikuului, cu cele trei  versuri in 17 silabe, sub forma cunoscută de 5-7-5. 

-Senryul  renunţă uşor la multele reguli obligatorii existente în haiku,(chiar şi la kigo), păstrând modul critic şi ironic în care  este prezentata realitatea înconjurătoare, rezultatul fiind  urmărit doar  ca să ne descreţească frunţile şi să ne aducă un zâmbet pe chip.

Se pare că este aproape o regulă ca orice poet de haiku să încerce să scrie deci şi poeme senryu. Poetul Matei Cristian adoptă şi el această regulă  introducând în volumul său câteva poeme senryu interesante. Nu sunt prea multe, dar sunt de calitate. Iată o temă referitoare la avocaţi:

Prima zi cu ger

avocatul bagă mâna

în propriul buzunar

 

O altă temă interesantă în senryu, destul de des întâlnită la mulţi poeţi romani este soacra. Reamintesc aici un poem senryu scris de poetul Dan Doman pe această temă care a ajuns  senryu de referinţă în literatura noastră.

Pomul de Crăciun –

până şi soacra pare

mai bună sub el

Poetul Matei Cristian atacă si el cu succes  tema soacrei  având unele nedumeriri faţă de comportamentul acesteia:

Găteşte soacra –

cum a folosit la curcan

o sticlă de coniac?

 

Dar nedumerirea sa  este doar de faţadă deoarece poetul nostru practică uneori  şi el  acest dezmăţ bahic, de aceea devine autocritic şi mai înţelegător cu soacra:

                                                                                                                              

           Haijin la lucru -

pe  foaia goală  se scurg

câţiva stropi de vin

 

În  încheiere trebuie să observ că există în carte şi câteva poeme care se apropie mai mult de pasteluri decât de poemul haiku, fiind poeme despre natură.  Dar ele demonstrează odată  în plus talentul poetului Matei Cristian, fiind foarte sugestive prin fineţea cu care  este redată frumuseţea naturii înconjurătoare. Ne-au plăcut, dar nu ne referim la ele aici. Important este un lucru:  Matei Cristian  a realizat o carte de haiku care place cititorului avizat atât prin tematica aleasă cât şi prin respectarea principalelor reguli estetice ale acestui poem. Îi urăm succes în continuare!

Scurtă istorie a haikuului românesc

 

            În anul 1866, fostul ambasador al României în Franța, poetul Vasile Alecsandri (1821-1890), a exclamat: românul s-a născut poet. În acest articol, voi explica istoria poemului scurt japonez în România, cu un accent aparte pe haku.

            Tradiția poetică românească datează din scrierile lui Ovidiu (43 î.Hr.–17-18 d.Hr.), care și-a petrecut ultimii ani ai vieții la Tomis, astăzi orașul Constanța. A scris în latină, principala limbă din care derivă româna.

Una dintre primele apariții ale poeziei japoneze scurte în limba română a fost traducerea lui Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838–1907) a două tanka în 1878.

În 1904, un articol despre poezia japoneză a fost publicat în revista Evenimentul și la scurt timp după aceea, în 1911, poetul Alexandru Vlahuță (1858–1919) a scris eseul novator„Poezia și pictura japoneză”, traducând tanka și haiku din franceză. Unii sugerează că primele poezii de tip haiku în limba română sunt niște versuri ale lui Alexandru Macedonski (1854–1920), care a descoperit literatura japoneză la Paris. În 1919, poetul George Voevdica (1893–1962) a tradus poeme tanka din germană și le-a publicat sub numele de „Flori orientale”. La scurt timp după aceea, în 1935, poetul simbolist Alexandru T. Stamatiad (1885–1955) a publicat douăsprezece poezii originale în stil haiku.

Poezia în formă scurtă are propria sa istorie în literatura română. Poetul de renume mondial Ion Pillat (1891–1945), celebru pentru poemele sale într-un singur vers, a fost descris drept „Un singur nai, dar câte ecouri în păduri”. Poemul său, „Din shamisen”, amintește de Muntele Fuji, Kumamoto și Nikko, în frumoase catrene:

 

Munte Fuji, Munte Fuji

Peste tine zboară norii -

Berze albe, berze negre,

Cu aripile întinse.

Prima antologie de haiku din România, „Suflet japonez”a fost publicată în 1935, tradusă din germană de scriitorul Traian Chelariu (1906–1966).

În primii ani ai secolului al XX-lea, Lucian Blaga, diplomat și poet (1895–1961), a folosit cuvântul haiku într-una dintre poeziile sale, referindu-se la „spiritul haiku” într-unul din poemele sale în care fulgii de nea îngheață lumina în iarna rece a cuvintelor.

Poetul și eseistul Aurel Rău (n.1930), a adus cititorului român poezia japoneză cu cele două colecții ale sale, „În inima lui Yamato” (1973) și „Gutui japonez” (1996), în care a explicat elementele de bază ale poeziei japoneze și a compus poezii în stil haiku.

 

Nichita Stănescu (1933–1983), poet de renume internațional, cu un profund simț al lirismului, a explorat pe scurt haiku:

 

Dacă timpul

ar fi avut frunze,

ce toamnă!

 

Marin Sorescu (1936–1996), apreciat și pe plan internațional, a scris:

Trec pe cer,

în formă fixă cocorii

sonetele țăranilor.

 

Ultimele trei decenii reprezintă o perioadă prolifică pentru haikuul românesc. Din 1990 încoace, pasionați precum Florin Vasiliu și Vasile Smărăndescu și alți poeți precum Manuela Miga, Magdalena Dale, Valentin Nicolițov, Eduard Țară, Marius Chelaru, Ion Codrescu ș.a., au promovat și scris haiku în România.

Fost diplomat la Tokyo, Florin Vasiliu (1929–2001) în colaborare cu Brândușa Steiciuc, a scris cartea „Constelația haiku; Interferențe lirice”, un fel de piatră de temelie în îndrumarea românilor în înțelegerea și scrierea haiku-ului.

O figură importantă în scena haiku-ului de astăzi din România este Valentin Nicolițov, prolificul redactor-șef al revistei Haiku și președinte al Societății Române de Haiku. Prima asociație a pasionaților români de haiku a fost înființată în 1991 la București, urmată de cercurile și societățile locale de haiku din regiunile Constanța Slobozia, Târgu Mureș, Târgoviște.

Klaus Dieter-Wirth, vorbind despre haiku în Europa la simpozionul „Haiku today in Europe and Japan” (Belgia, 2014) a subliniat importanța festivalurilor internaționale de haiku din Constanța, România. A remarcat și revista bilingvă Albatros, editată în România de Ion Codrescu.

Ceainăria Sakura din Cluj-Napoca este renumită pentru promovarea haiku-ului. Acolo s-a întâlnit prima dată cu haiku poeta Cristina Oprea. În orașul Slobozia, în 1995, Șerban Codrin, a înființat o școală de haiku și două reviste, Orion și Micul Orion. În acest deceniu foarte prolific pentru haiku în România, Șerban Codrin a publicat două dintre propriile sale colecții, „Grădina Zen” și „Dincolo de tăcere”. Alte culegeri au fost publicate de Mioara Gheorghe (Petale de lumină), Florentin Smarandache (Clopotelul tăcerii), Florin Vasiliu (Traista cu licurici), Ștefan Teodoru (Întâlnire în amurg) și Duțu Nițu (Scrisorile pașilor).

Traducerile autorilor români sunt publicate regulat în reviste tipărite de haiku japoneze: Ko, Hi, HIA, World Haiku etc. Haikuuri românești sunt publicate, atât în ​​engleză, cât și în japoneză, în reviste on-line.

Alegerea unui eșantion reprezentativ de poeți haiku, activi astăzi în România, este un demers dificil. Recenta antologie multilingvă World Haiku 2023 a inclus 8 autori români, printre care:

Mariaus Chelaru (1961–) ne oferă un bun exemplu de haiku neregulat, care, deși deconectat de anotimpuri și natură, este plin atât de natură umană, cât și de nostalgie:

 

înlăuntrul meu

o parte întunecată

luminată de visele copilăriei

 

Valentin Nicolițov (1945–) eludează orice kigo în acest haiku:

 

La miezul nopții

cățărat pe-un scaun

caut o carte

 

Un al treilea haijin, Vasile Moldovan (1949–), explorează efemeritatea:

 

Tot ce am scris

în ziua de ieri pe nisip

vântul a șters peste noapte

 

Mai aproape de modelul clasic, Mona Iordan (1953–) își încadrează versurile în natură, undeva în primăvară:

 

Asfințit

umbrele pădurii

încă ciripesc

 

Ana Drobot (1983–) îmi amintește de Pieter Bruegel cel Bătrân cu oglinda sa concavă care poartă lumea întreagă în spate:

Bătrân călător –

singurul bagaj cărat

cerul cu stele

Ceea ce apreciez personal este metrica, mai apropiată de clasicele silabe japoneze 5-7-5, precum și straturile de semnificații posibiledespre care, de exemplu, eu aș vrea să mă gândesc la Creator.

Merită remarcat haiku-ul lui Réka Nyitrai, beneficiară a Premiului Touchstone Distinguished Books 2020 pentru colecția sa, „While Dreaming Your Dreams” (Valencia Spania: Mono Ya Mono Books, 2020):

 

în timp ce îți visezi visele

uneori poți auzi

fiarele albastre scrâșnind din dinți

 

Este de asemenea demnă de amintit o lucrare monografică recentă de Aurica Văceanu (Ed. Betta 2023 – 415 pagini în română) „Mesaj efemer – Șerban Codrin și poezia Zen”, reprezentând un fel de manual de haiku, tanka și renku.

O antologie, încă nescrisă, de haiku în România după 1990, necesită un spirit critic obiectiv, care să îmbrățișeze diversitatea abordărilor sugerate în acest articol. Revista Haiku de relații româno-japoneze nr.69/2023 (primăvară – vară) cuprinde câțiva autori de haiku de seamă, dintre care majoritatea sunt menționați mai sus.

Haiku moldovenesc

De menționat că referirea la haiku în România nu este același lucru cu referirea la haikuul românesc – limba este vorbită în multe alte țări, inclusiv în Republica Moldova, unde limba oficială este româna.

Printre poeții moldoveni de haiku care scriu în limba română se numără Ion Hadârcă, Mihai Prepeliță și Vasile Spinei. Spinei,deosebit de activ, a publicat nouă colecții de haiku atât în ​​română, cât și în engleză. Următoarele două haikuuriexpun calitatea dulce-amăruie a lucrării sale:

 

Sub tufa de liliac

cerșetorul își numără

monedele

(din cartea sa din 1996 Surâsul călugărului / The Monk’s Smile – traducere de Mihaela Codrescu)

 

în poiana

plin de nu-mă-uita

urmele pașilor dispar

(din cartea sa din 2000, Nu mă uita – traducere de Ion și Mihaela Codrescu)

***

Povestea haiku-ului din România este una în evoluție. O gamă diversă de inovații și dezvoltări au loc în mod constant, iar compoziția haiku-ului întinerește continuu. Mințile și spiritele oamenilor sunt libere și există o varietate sănătoasă de abordări, de la cele lirice la cele pline de umor și chiar așa-numitul „Dada haiku”.

Un număr tot mai mare de tineri români compun și publică și haiku. Încurajați de profesori și instructori entuziaști, copiii din România învață să înțeleagă, să se bucure și chiar să compună haiku. Legăturile stabilite între România și Japonia se dovedesc benefice. De exemplu, câștigătoarea Premiului JAL Haiku la al 17-lea Concurs Mondial de Haiku pentru Copii a fost Iasmina Butnărescu (în vârstă de 12 ani) cu acest haiku:

 

Orașul aglomerat

Copiii evadează

În basme vechi

 

După cum putem vedea, haikuul este popular în România, poate și pentru că transmite atât de concis sentimentele umane. Românul este într-adevăr „…născut poet”. Haiku-urile sunt înrădăcinate în natură, iar natura sufletului românesc este una poetică. În societatea digitală de astăzi, interesul față de haiku, manifestat atât de tineri, cât și de bătrâni, este unul încurajator.

Radu Șerban

Luna de vară

 

Cuvânt de deschidere

 

Haiku este una din cele mai cunoscute forme de poezie din lume. Cu precădere după ce internetul a facilitat altfel comunicarea, s-au intensificat mai vechile discuții care țin, între altele, de terminologie (azi mulți insistă pe „spiritul haiku”) și elementele altădată considerate definitorii (de pildă kigo vs keyword – idee promovată (și) de Ban'ya Natsuishi, un nume important al „lumii haiku” de azi). A apărut și întrebarea: până unde se pot „forța” „limitele” acestuia ca să rămână, încă haiku? Asta deși Tōta Kaneko scria[1] că, de fapt, haiku modern japonez a fost „reformat din nou” în era Meiji. De altfel, și, înainte de asta, dacă ne referim la drumul de la haikai, hokku, până la haiku (Masaoka Shiki), apoi la elevul său Hekigotō Kawahigashi (1873-1936), care, împreună cu discipolii săi, au propus Shin-Keikō (Noul Trend), apoi Jiyūritsu (Stilul liber), pe urmă către zilele noastre, și este o discuție lungă.

Alte aspecte țin de limba în care este scris, și, în context, de elementele de formă. Aceste texte fiind și în engleză și japoneză amintim că în 1995 Keiko Imaoka (1962-2002), într-un articol intitulat Forms in English Haiku (Susumu Takiguchi a detaliat cele punctate aici[2]), scrie că majoritatea autorilor/ traducătorilor americani consideră că 11 silabe[3] din limba engleză ar echivala cu 17 din limba japoneză, dar și despre „rigiditatea” mai mare a ordinii cuvintelor în limba engleză față de japoneză – a cărei flexibilitate mai mare este dată și de kaku-joshi, particulele de caz. Astfel, dacă s-ar traduce strict un haiku al unui japonez (și exemplifica cu poeme ale unor autori traduse și/ sau chiar de ei), am avea forme de tipul 5-12, 12-5, 8-9 ș.a., în general al doilea rând fiind mai mic. Nu e o discuție nouă. În mediile haiku, poate și datorită promovării mai bune în limba engleză, o vreme a fost cunoscut mai mult demersul lui William Higginson, care scria, în 1985: „în engleză, aproximativ 12 silabe redau cel mai bine lungimea unui haiku japonez în forma tradițională de 17”[4]. În plus, deși probabil cele mai multe haiku ale autorilor contemporani sunt scrise în varianta 5-7-5, în fapt se folosesc de alt factor, un aspect care ține de flexibilitatea limbii/ gramaticii japoneze, anume ku-matagari/ „desfacerea/ depărtarea segmentelor/ părților”, prin care un cuvânt este despărțit în două segmente/ părți. Este un procedeu/ o tehnică nouă (folosită mai ales, atunci, de autorii japonezi din școlile de avangardă[5], și „practic imposibil de folosit în limba engleză”[6]), prin care deși un haiku pare a fi scris în varianta 5-7-5, de fapt numărul silabelor pe linie este cu totul altul, de tip 7-5-5, 5-8-4 ș.a. Jane Reichhold (am avut o convorbire și pe această temă, publicată în revista „Poezia”, la Iași) vorbea[7] despre „războaiele haiku” din jurul anilor ’70, ai secolului al XX-lea, care s-ar fi purtat în legătură cu numărarea silabelor. Știm că problema încă persistă.

La Mirela Brăilean, privitor la numărul de silabe, alegerile sunt diverse, de la un poem ca: „licurici –/ luminile orașului” (11 silabe), la „câmp de violete –/ ochii tăi mai albaștri decât oricând” (așezare diferită de „clasicul” 5-7-5, dar 17 silabe), „Ziua Îndrăgostiților - / două inimi se încălzesc pe o ceașcă de ceai (22) ș.a. În același timp, notăm că în română autoarea a ales formula de scriere pe două „linii” a poemelor, și aici se poate analiza conform celor spuse mai sus.

Putem extinde discuția despre haiku și la alte aspecte de la tematică la altele (simplitate, eleganță ș.a.), considerate definitorii odinioară, dacă și cum sunt înțelese în lume, la, de pildă, diverse experimente de ieri și de azi. Și unii autori români, dată fiind și perioada în care s-a început la noi să se scrie mai aplicat, și background-ului acestui poem în România, plecând de la direcția „clasică”, sunt atenți la aceste trenduri, fapt vizibil și în modalitățile în care scriu haiku.

           Unele din aceste lucruri se întrevăd și în aceste poeme ale Mirelei Brăilean, care au fost publicate în Japonia, în „Haiku column”. Am în vedere atât aspectele de „așezare” dar și modul în care folosește (sau nu) kigo, kireji. Sau tematica, de la aspectele care țin de natură – „fluturi – / umbre subțiri trecând” sau/ și de altele, personale: „muguri de magnolie –/ primele mișcări ale gemenilor în pântecele meu”, la, de exemplu, cele despre mediul marin – „marea liniștită seara –/ câțiva pescăruși plutind”, reverberațiile urbanului (nu prezența elementului urban concret/ „apăsat”, ci un „ecou”) – „ciripituri –/ zgomotul orașului atât de departe”; sau ale mediului virtual: „stea căzătoare –/ în căsuța poștală prima scrisoare de la tine” în viața noastră. Ori chiar privitor la a scrie haiku: „zori de primăvară –/ niște haiku-uri proaspete pe caietul meu”, sau „călătorie” pe aripi de poem spre Arhipelag: „haiku-ul meu pe un zmeu de hârtie – / vântul suflând spre Japonia” ș.a. etc.  Opțiunile autoarei, dar și publicația în care au apărut pot releva și alte aspecte ținând și de cele amintite deja.

Dincolo de transpunerea poemelor din engleză în japoneză, dar și legat de aceasta, o altă discuție care poate porni de la cele din această carte este legată de figurile de stil/ metaforă și folosirea ei în haiku (ceea ce, de altfel, a făcut și Bashō), aspect îndelung dezbătut – Paul O. Williams a propus pentru haiku un termen – „unresolved metaphor”[8]. S-au scris studii în domeniul științelor cognitive și lingvistice[9] care au abordat „ubicuitatea” metaforei din punct de vedere al limbajului (și) cognitiv, că putem vorbi și de transculturalitate și similaritate (unele metafore pot fi identificate în mai multe limbi, altele sunt specifice numai uneia[10]). De pildă, în cazul poemului „jumătate de lună –/ mi-e dor de tine” putem discuta, ca sugestie, despre terminologia aparte a japonezilor când vine vorba despre Lună/ privitul lunii (tsukimi). De altfel, unele poeme ale Mirelei Brăilean ar putea comporta și o analiză separată legat de planurile de sugestie și de „interpretare”/ înțelegere; două exemple și un singur plan de analiză: „trandafiri roșii în floare –/ buzele tale” și „valuri furioase de vară –/ cai sălbatici alergând de-a lungul țărmului”; putem spune și că e vorba despre buzele – trandafiri roșii, și despre o „imagine în oglindă”, trandafirii roșii aducând aminte de buze. La fel și la al doilea poem – valurile pot fi asemuite cailor sălbatici, sau chiar aceștia aleargă pe țărm.

Sunt câteva gânduri la o primă lectură a acestei cărți interesante, cu alegeri diverse, nemonotone, asumate ale autoarei, relevând și cunoașterea modului în care este înțeles/ scris haiku azi pe plan internațional. Dincolo de aspectele amintite (am mai putea adăuga, între altele, „apăsarea” în unele poeme pe elementele personale, care, pentru unii adepți ai „clasicului” duc cu gândul la specificul tanka), de alegerile formale, remarcăm nuanțele din tematica abordată, modalitățile în care gestionează tehnicile de expresivitate și de sugestie în aceste poeme.

Mirela Brăilean este o autoare care publică și în țară și peste hotare, fiind apreciată pentru creațiile sale. A ajuns, din câte am constatat până acum din ce a publicat, la un mod al său de a scrie haiku (neuitând cu totul de elementele care țin de „clasic”, dacă ne gândim, de pildă, la vocabularul utilizat, însă nu numai, dar cu evidente opțiuni spre trendurile actuale – preponderent prin opțiunile formale), făcând alegerile pe care le-a considerat potrivite cu acesta.

 

Marius Chelaru

---

[1] În cuvântul introductiv la The Haiku Universe for the 21st Century, Japanese/ English Japanese haiku 2008, edited by Modern Haiku Association (Gendai Haiku Kyokai), prefața: Tōta Kaneko și Kiyoko Uda, Tokyo, Japonia, 2008, 216 p., intitulat “20^th-Century Japanese Haiku – A brief History of Modern Haiku, p. 3.

[2] În Can the Spirit of Haiku be Translated?

[3] Nu insistăm aici asupra aspectelor incumbate de caracterul moraic al limbii japoneze.

[4] Higginson, W., The Haiku Handbook: How to Write, Share, and Teach Haiku. Tokyo: Kodansha, 1985, p. 102: “approximately twelve English syllables best duplicates the length of Japanese haiku in the traditional form of seventeen”.

[5] Dar, mai ales, de autorii contemporani de tanka, spune Keiko Imaoka.

[6] Keiko Imaoka, art. cit. - “In English haiku, it is simply not conceivable to break a line in the middle of a word just to serve the form.”

[7] Într-o comunicare din 11 iulie 1998, cf. Richard Gilbert, Judy Yoneoka, în Haiku Metrics and Issues of Emulation - New Paradigms for Japanese and English Haiku Form, din “Language Issues: Journal of the Foreign Language Education Center (vol. 1), Prefectural University of Kumamoto, Japonia, martie 2000.

[8] Paul O. Williams, The Question of Metaphor in Haiku, în The Nick of Time: Essays on Haiku Aesthetics, Press Here, 2000.

[9] Amintim: Kövecses, Z., Metaphor: A Practical Introduction. Oxford: Oxford University Press, 2002, Lakoff, G., Contemporary theory of metaphor, în A. Ortony (ed.) Metaphor and Thought (2nd edition), 82-132. Cambridge: Cambridge University Press, 1993, Lakoff, G., Johnson, M., Metaphors We Live By, University of Chicago Press, 1980, Geeraerts, D., Grondelaers, S., Looking back at anger: Cultural traditions and metaphorical patterns, în ed. J.R. Taylor, R.E. MacLaury, Language and the Cognitive Construal of the World, 153-179, Berlin: Mouton de Gruyter, 1995 ș.a.

[10] Kövecses, Z., Metaphor and Emotion: Language, Culture, and Body in Human Feeling, Cambridge: Cambridge University Press; Paris: Editions de la Maison des sciences de l'homme, 2000, Kövecses, Z., Metaphor in Culture: Universality and Variation. Cambridge: Cambridge University Press, 2005.