MIRESMELE ANOTIMPURILOR*
-Poeme haiku-
La
poetul Constatin Stroe, deși haikuul pare obiectiv și neutru, el are și un
nivel personal, vizibil prin temele, imaginile și referințele proprii. Ca orice
poet liric, autorul de haiku are un univers poetic propriu, exprimat printr-un
limbaj indirect. Haikuul nu folosește figuri de stil clasice, ci indicii care
sugerează atmosferă, stări afective și asocieri legate de anotimpuri, tradiții,
locuri sau persoane dragi.
Asocieri afective între obiecte, experiențe
și episoade ale vieții sunt prezente în poemul:
Cânt
de gramofon -/ bunica-şi aminteşte/ de tinereţe.
Într-un alt poem, dintr-un loc asociat
cu basmele copilăriei, gura sobei devine un loc asociat cu amintirile, și ele
fiind precum nişte poveşti, ale vieții proprii din alte timpuri:
La gura sobei -/ locul cu cele mai/ multe amintiri.
Fiecare anotimp este o mireasmă, este
ceva efemer, care ne rămâne și nouă, cititorilor, întipărit în amintire.
Miresmele sunt doar un pretext pentru deschiderea noastră către un alt mod de
percepție. Naturii îi este atribuită o empatie cu trăirile fiinţei umane.
Astfel, lalelele se pleacă în fața unor evenimente din viață umană:
Candele-n
altar -/ lalele aplecate/ a smerenie.
Parfumul anotimpurilor devine parfumul amintirilor
de demult, atent păstrate:
Lada
de zestre -/ printre vechile haine/ parfumul bunicii.
Volumul de față ne provoacă să ne
schimbăm perspectivele asupra poemului haiku. Acesta nu interzice orice
întoarcere către trecut.
Efemerul și reflecțiile asupra
efemerității vieții duce haikuul spre alte zone, spre zona unui poem filozofic.
Un poem haiku poate fi mult mai mult decât o sumă de simple imagini și
senzații:
Păpădiile/
tot ca viaţa omului-/ dangăt de clopot.
Păpădiile suflate de vânt nu pot fi decât
precum viața omului, care ne dă uneori impresia că pur și simplu se risipește
ca și când nu ar fi fost. Dangătul clopotului cititorul îl simte ca și cum ar
scutura păpădiile prin sunetul său.
În poemul haiku o varietate de
sentimente se pot exprima indirect. În poemul următor simțim clar o stare de
ghidușie, printr-o aluzie poznașă la poemul lui Matsuo Basho:
Liniştea broaştelor/ tulburată de-o piatră.../ copilul
râde.
Aceeași
stare de ghidușie regăsim şi în poemul:
Teiul
înflorit -/ dar parfumul vecinei / trece prin gard. Ademenitoare,
vecina îi atrage, în mod jucăuș, atenția celui care observă scena. Dragostea e
parte din experiența vieții, iar natura participă și ea, intensificând-o și
prezentând-o pentru cititori în toată intensitatea ei:
Apa
de izvor.../ oricât de rece nu stinge/ focul inimii.
În mod surprinzător, poemul haiku se
desprinde uneori de realitatea imediată, prin oglindirea în apă:
De
la fântână/ bunica în găleată,/ aduce luna. Simțul
artistic este văzut în poeme care creează o nouă percepție asupra lumii prin
juxtapunere, sau prin îmbinarea celor două părți ale poemului: Joacă de fluturi/ în cartierul meu - /
puful plopilor.
Puful plopilor e comparat, indirect, cu
fluturi care zboară jucăuș. Rolul poetului de haiku este acela de a oferi o
altă viziune asupra realității, sau de a ilumina cititorii, oferindu-le o altă
înțelegere a realității înconjurătoare:
Poemul
haiku -/ lumina din sufletul/ poetului.
Poemele haiku pot fi privite şi precum
nişte imagini dintr-un album. Poetul face un exercițiu de introspecție
răsfoindu-și propria carte:
Recitându-mi
cartea,/ îmi revăd copilăria/ ca într-un film.
Cititorii sunt invitați să răsfoiască
poveștile sugerate de fiecare haiku, unde imaginile din natură și viața omului
se împletesc cu reflecții filozofice și stări emoționale. Autorul își exprimă,
indirect, trăirile personale, iar cititorii sunt îndemnați să reflecteze la
propriile experiențe. Volumul devine astfel o ocazie de a-l cunoaște pe autor
și, totodată, de a explora propriul univers interior, sub pretextul observării
anotimpurilor.
(*Constantin STROE - MIRESMELE ANOTIMPURILOR-Haiku, Editura U.Z.P.R.. Bucureşti, 2025)
