UN JURNAL AL SENTIMENTELOR

 

UN JURNAL AL SENTIMENTELOR

de Valentin Nicolițov

Poemul tanka, vechi de peste o mie trei sute de ani, este considerat a fi una dintre cele mai rafinate și subtile forme ale poeziei japoneze clasice. Cu o structură fixă de 5-7-5-7-7 silabe în cinci versuri, dezideratul acestei specii poetice este să sugereze trăiri profunde într-un spațiu liric restrâns. Spre deosebire de mai austerul haiku, tanka adaugă un plan afectiv accentuat, un ecou interior care se prelungește dincolo de imagine. Este, așadar, un poem al sentimentului înnobilat de contemplație – al iubirii trecătoare, al dorului, al singurătății, al legăturii cu natura, dar și al timpului lăuntric.

În România, poemul tanka s-a făcut cunoscut pentru prima dată în urmă cu vreo 150 de ani, mai precis, există o știre despre un prinț japonez care a trimis domnitorului Carol I al României o scrisoare, însoțită și de câteva poeme tanka, în 1878, după Războiul de independență.

În anii dintre cele două războaie mondiale, cultura japoneză s-a făcut cunoscută mai mult în țara noastră prin publicarea a zeci de cărți cu impresiile de călătorie ale românilor care au vizitat sau au trăit în Japonia, dar mai ales prin publicarea de unii scriitori români a unor cărți de poezie japoneză traduse din limbile franceză, germană etc.

Este cunoscută preocuparea poetului simbolist român Al. T. Stamatiad pentru poezia japoneză. Acesta, în anul 1942, traduce din limba franceză și publică, la Editura Vremea, prima antologie de poeme tanka, intitulată DIN CÂNTECELE CURTEZANELOR JAPONEZE. Recitind de curând această antologie, am constatat din nou simplitatea tulburătoare a următorului poem tanka:

Ce-au devenit gândurile și dorințele mele

De când te-am cunoscut?

E atât de simplu:

Înainte de a te fi cunoscut,

Parcă n-aveam niciun gând și nicio dorință!

 

Prin valoarea poemelor publicate, această primă antologie apărută în România în 1942 a constituit pentru mulți poeți români un îndemn important pentru cunoașterea acestei specii lirice nipone.

Un an mai târziu, în 1943, după succesul avut cu prima antologie, Stamatiad publică încă o antologie de tanka mult mai amplă, denumită EȘARFE DE MĂTASE, cuprinzând poeme reprezentative selectate din 22 de antologii japoneze. Pentru aceste traduceri,a primit Premiul Academiei Române.

    Odată cu apariția Revistei Haiku în 1990, în jurul acesteia s-au adunat și la noi primii poeți de haiku, care au început să scrie și să publice, uneori sporadic, și poeme tanka. În continuare, în anul 1991, profesorul Florin Vasiliu a înființat Societatea Română de Haiku și Editura Haiku, iar în 1992 și în următorii ani s-au înființat Societatea de haiku din Constanța (cu revista Albatros), iar la Slobozia, Școala de tanka și renku (cu microrevistele Orion și Micul Orion) de către poetul Șerban Codrin, un poet apreciat în mod deosebit pentru publicarea primelor volume de poeme tanka în limba română.

Curând au apărut și primele antologii de poeme tanka ale autorilor din România, printre ei evidențiindu-se ca promotori importanţi poeții Magdalena Dale și Vasile Moldovan. Poeta Magdalena Dale a publicat la Editura SSR în 2015 antologia română de poeme tanka intitulată PLOAIE DE STELE. Printre poemele tanka selectate în aceasta antologie am regăsit un poem tanka al regretatului poet Jules Cohn Botea, poem de o frumusete deosebită. El reflectă mărturisirea senină a unei iubiri adânci, momentan neîmplinite. Dorința de a-i fi aproape celei dragi rămâne înăbușită, lăsând în seama vântului gestul tandru al mângâierii pe care autorul nu și-o îngăduie încă:

Lan galben de grâu -

Cu flori de mac în brațe

Și-n părul fluturând.

Cum eu nu am curajul

Te mângâie doar vântul

 

Pe parcursul celor 36 deani trecuți de la Revoluție, numărul poeților români de haiku ce au fost atrași de poemul tanka a crescut de la un an la altul, atingând în prezent cifra 40.

Printre ei s-a făcut remarcat cu poeme tanka premiate și poetul Cristian Matei, autorul cărții de față. El a parcurs două etape importante în creația sa. A scris mai întâi poezii în stil clasic, sub îndrumarea unui bun profesor din liceu, obținând și trei premii de poezie. A debutat cu publicarea acestor poezii în volumul ÎNTR-O MARGINE DE GÂND la Editura Amurg Sentimental, în anul 2002. A fost atras de poemul haiku mai târziu când a participat la ședințele cenaclului de haiku FLORIN VASILIU din București. Aici a debutat în Revista Haiku nr. 69/2023 cu un grupaj de șase poeme haiku. Și-a adunat destul de repede toate poemele pentru prima sa carte de haiku, intitulată AȘTEPTÂND SĂ VII, publicată cu succes la aceeași editură, în anul 2023. Cartea s-a bucurat de o bună primire din partea cititorilor români și străini, fiind redactată pentru acces trilingv (în limbile română, engleză și franceză) și abordând teme de bază ale poemului haiku de tip clasic, începând cu lumea copilăriei, iubirea față de natură și de orice ființă, începând chiar de la insecte, mai ales greieri, continuând cu iubirea față de animale și ajungând la iubirea pentru oamenii necăjiți. Cartea sa de haiku promovează mai ales iubirea și înțelegerea pentru oamenii cu sufletele aflate în dificultate, cum sunt refugiații de război sau unii bătrâni ajunși prin spitale sau părăsiți prin aziluri.

 

Refugiații -

o păpușă căzută

aproape de țărm

 

Bătrân la azil-

o candelă luminând

poza soției

 

După ce a devenit membru al SRH, Cristian Matei a început să se documenteze asupra poemului tanka, de care s-a simțit mai apropiat sufletește, fiind un poem de dragoste mai permisiv, mai puțin încorsetat de regulile aspre ale poemului haiku și care descrie și evocă simțăminte puternice apelând la un substrat profund simbolic, apropiindu-se sub acest aspect de poezia lui Lucian Blaga și Nichita Stănescu, ce au constituit un model pentru autor încă de la începutul carierei sale artistice. 

A început să scrie poeme tanka și să le trimită spre publicare la diferite reviste de profil, dar și la concursuri.

Cu câteva dintre poemele tanka participante, a câștigat premii și mențiuni la concursuri internaționale. Astfel, cu următorul poem a câștigat premiul al treilea în ianuarie 2025 la concursul San Francisco International Tanka Annual Contest 2024, organizat de Haiku Poets of Nothern California:

La malul mării

vântul poartă-n ecouri

șoaptele tale

venite din adâncuri

le simt ca o chemare

 

Avem aici toate elementele poemului tanka japonez: natura ca reflectare a stării interioare, dorința neîmplinită și sunetul abia perceptibil al unei prezențe care nu mai este. Briza aduce cu sine nu simple șoapte, ci răspunsuri la întrebări nerostite, care se constituie într-o misterioasă chemare, lăsată a fi descoperită de imaginația cititorului.

Rezultatele frumoase obținute la concursuri i-au adâncit pasiunea pentru tanka și l-au determinat să-şi adune poemele și să le publice în cartea actuală, intitulată RĂTĂCIND PRINTRE AMINTIRI.

În această carte am descoperit cu plăcere poeme sensibile, structurate deloc întâmplător: cele 100 de poeme sunt împărțite în 10 secvențe tematice, fiecare conținând câte 10 tanka. Această arhitectură poetică amintește de un jurnal intim recompus din memorie, o „rătăcire printre amintiri”, după cum declară și titlul cărții. Crâmpeiele de viață ale autorului sunt distilate în tușele eterice ale emoției, dându-ne libertatea să țesem singuri povestea unei vieți marcate de aceste trăiri.

Secvențele – de la „Chemarea mării” și „Sub cerul iubirii”, până la „Suflete ce veghează” – trasează o cale lirică de la dorință la resemnare, de la absență la lumină interioară

Pe parcursul acestor secvențe, singurătatea poetului se manifestă uneori în tăcere, ca în următorul poem:

În gara pustie

ceasul încă mai bate

sub cerul toamnei,

niciun fluierat de tren

doar foșnetul de frunze

 

În altă parte, dorul își găsește ecoul într-o prezență la fel de singuratică, ce accentuează durerea iubirii pierdute, o temă tradițională în tanka, dar și speranța neobosită:

 

 

Un pescăruș

zboară singuratic

sub lumina lunii,

într-o lume străină

dorul meu te caută

 

Alte poeme tanka ne îndeamnă la visare și ne fac să ne reamintim momentele fericite ale unor iubiri trecute:

Pe prispa casei

număr stelele nopții

așteptând să vii

trilul privighetorii

trezește vechi amintiri

 

De altfel, pe întreg firul cărții, pare a fi sugerat că factorul cel mai important care animă viața noastră este dorința de a întâlni iubirea în toate aspectele ei.

Nu m-ai privit

când ai trecut aproape

fără cuvinte

briza mării m-a atins

de parcă ai fi fost tu

 

Citind poemele din această carte, Cristian Mateine demonstrează faptul că este un poet talentat, că s-a inscris pe drumul ascendent al căutărilor pentru afirmarea deplină ca poet de tanka. Îi urăm succes!

 

Vară indiană, de Alexandru Emil Mărin -poeme haiku -

                                                                  de  ANA DROBOT

Volumul de poeme haiku Vară indiană al poetului Alexandru Emil Mărin ne invită la o meditație asupra timpului, naturii și trecerii prin etapele vieții. Titlul sugerează un anotimp al melancoliei senine – toamna târzie, când căldura verii pare să mai dăinuie pentru o clipă. Vară indiană devine astfel o metaforă a maturității, a echilibrului interior și a reflecției asupra trecerii, dar și o expresie a dorinței de a prelungi frumusețea vieții, chiar și atunci când se bănuie apropierea finalului acesteia.

Structura volumului — fiecare poem fiind numerotat — sugerează o împărțire a timpului în momente dense, concentrate, asemenea unui jurnal liric în care emoțiile nu sunt exprimate direct, ci prin imagini poetice. Natura devine un cod prin care poetul comunică stările sufletești, iar cititorul este invitat să le descifreze.

Îngândurare –

scrisorile iubitei

mi-ard degetele

 

Singurătate –

aleargă printre ramuri

ecouri

Aceste poeme surprind intensitatea iubirii și fragilitatea amintirii. în timp ce reflectă dorința de introspecție și dialogul interior.

Merii în floare –

până și omizile

se retrag sfios

 

Salcâmi înfloriți –

uitate pe poliță

Chanel și Dior

Iar cele două poeme  haiku de mai sus pun în contrast frumusețea naturii în contrast cu artificialitatea lumii moderne, accentuând preferința poetului pentru simplitate și autenticitate.

Tema iubirii revine şi ea sub multiple forme. Iată un exemplu...

Calea Lactee –

urmele pașilor mei

până la tine

În acest poem dragostea capătă dimensiuni cosmice, iar în poemul următor ea devine legătura dintre pământesc și celest.

Ochii iubitei –

două stele mai puțin

pe cerul nopții

În alt poem autorul surprinde distanța și speranța fragilă a apropierii.

Singurătate –

între mine și tine

doar curcubeul

Volumul surprinde și unele momente de reflecție asupra timpului și memoriei. În acest poem întoarcerea fizică se transformă într-o revenire la sine...

Trenul în gară –

mi s-au întors din vacanță

amintirile

Următorul poem marchează suspendarea timpului, amintirile devenind singurul loc unde „eternitatea” mai poate fi atinsă

Eternitate –

fără de ace și cadran

ceasul bunicului

Copilăria, familia și moștenirea afectivă sunt evocate cu tandrețe:

            Crepuscul cețos –

            bunicul șterge geamul

            cu dosul hainei

Acest poem redă o scenă simplă, dar încărcată de magie, unde gesturile cotidiene ale bunicului capătă valoare mitică.

 

     În următorul poem toamna vieţii se referă atât la om cât şi la natura din jurul său

                Tablou de toamnă -

                pe bănci pensionarii

                frunzele pe alei

     Şi în finalul volumului poetul ne readuce tema efemerității verii și a trecerii tinereții:

Sfârșit de vară –

numai două petunii

în ierbarul tău

Poemul sugerează selecția afectivă a amintirilor, păstrarea esenței și renunțarea la prisos.

 

Prin Vară indiană, Alexandru Emil Mărin reușește să transpună într-un limbaj concentrat și delicat complexitatea trăirilor umane – iubirea, singurătatea, nostalgia și speranța. Haikuurile sale sunt meditații asupra clipei și a sensului existenței, invitând cititorul la o contemplare senină a vieții.

În ansamblu, volumul devine o formă de jurnal spiritual, o trecere lină de la vară la toamnă, de la tinerețe la maturitate, de la efemer la etern. „Vara indiană” este, de fapt, o vară a sufletului – o stare de calm, frumusețe și reflecție care prelungește, în poezie, lumina verii dincolo de granițele timpului.

                                                                                                                                       

     (*Alexandru Emil-Mărin - VARĂ INDIANĂ.Poeme haiku. Editura Amanda Edit, Sinaia, 2019).

 

Miresmele anotimpurilor / Fragrances of the seasons de Constantin Stroe

 MIRESMELE ANOTIMPURILOR*

-Poeme haiku-

Ana DROBOT

 

            La poetul Constatin Stroe, deși haikuul pare obiectiv și neutru, el are și un nivel personal, vizibil prin temele, imaginile și referințele proprii. Ca orice poet liric, autorul de haiku are un univers poetic propriu, exprimat printr-un limbaj indirect. Haikuul nu folosește figuri de stil clasice, ci indicii care sugerează atmosferă, stări afective și asocieri legate de anotimpuri, tradiții, locuri sau persoane dragi.

Asocieri afective între obiecte, experiențe și episoade ale vieții sunt prezente în poemul:

Cânt de gramofon -/ bunica-şi aminteşte/ de tinereţe.

Într-un alt poem, dintr-un loc asociat cu basmele copilăriei, gura sobei devine un loc asociat cu amintirile, și ele fiind precum nişte poveşti, ale vieții proprii din alte timpuri:

La gura sobei -/ locul cu cele mai/ multe amintiri.

Fiecare anotimp este o mireasmă, este ceva efemer, care ne rămâne și nouă, cititorilor, întipărit în amintire. Miresmele sunt doar un pretext pentru deschiderea noastră către un alt mod de percepție. Naturii îi este atribuită o empatie cu trăirile fiinţei umane. Astfel, lalelele se pleacă în fața unor evenimente din viață umană:

Candele-n altar -/ lalele aplecate/ a smerenie.

Parfumul anotimpurilor devine parfumul amintirilor de demult, atent păstrate:

Lada de zestre -/ printre vechile haine/ parfumul bunicii.

Volumul de față ne provoacă să ne schimbăm perspectivele asupra poemului haiku. Acesta nu interzice orice întoarcere către trecut.

Efemerul și reflecțiile asupra efemerității vieții duce haikuul spre alte zone, spre zona unui poem filozofic. Un poem haiku poate fi mult mai mult decât o sumă de simple imagini și senzații:

Păpădiile/ tot ca viaţa omului-/ dangăt de clopot.

Păpădiile suflate de vânt nu pot fi decât precum viața omului, care ne dă uneori impresia că pur și simplu se risipește ca și când nu ar fi fost. Dangătul clopotului cititorul îl simte ca și cum ar scutura păpădiile prin sunetul său.

În poemul haiku o varietate de sentimente se pot exprima indirect. În poemul următor simțim clar o stare de ghidușie, printr-o aluzie poznașă la poemul lui Matsuo Basho:

Liniştea broaştelor/ tulburată de-o piatră.../ copilul râde.

Aceeași stare de ghidușie regăsim şi în poemul:

Teiul înflorit -/ dar parfumul vecinei / trece prin gard. Ademenitoare, vecina îi atrage, în mod jucăuș, atenția celui care observă scena. Dragostea e parte din experiența vieții, iar natura participă și ea, intensificând-o și prezentând-o pentru cititori în toată intensitatea ei:

Apa de izvor.../ oricât de rece nu stinge/ focul inimii.

În mod surprinzător, poemul haiku se desprinde uneori de realitatea imediată, prin oglindirea în apă:

De la fântână/ bunica în găleată,/ aduce luna. Simțul artistic este văzut în poeme care creează o nouă percepție asupra lumii prin juxtapunere, sau prin îmbinarea celor două părți ale poemului: Joacă de fluturi/ în cartierul meu - / puful plopilor.

Puful plopilor e comparat, indirect, cu fluturi care zboară jucăuș. Rolul poetului de haiku este acela de a oferi o altă viziune asupra realității, sau de a ilumina cititorii, oferindu-le o altă înțelegere a realității înconjurătoare:

Poemul haiku -/ lumina din sufletul/ poetului.

Poemele haiku pot fi privite şi precum nişte imagini dintr-un album. Poetul face un exercițiu de introspecție răsfoindu-și propria carte:

Recitându-mi cartea,/ îmi revăd copilăria/ ca într-un film.

Cititorii sunt invitați să răsfoiască poveștile sugerate de fiecare haiku, unde imaginile din natură și viața omului se împletesc cu reflecții filozofice și stări emoționale. Autorul își exprimă, indirect, trăirile personale, iar cititorii sunt îndemnați să reflecteze la propriile experiențe. Volumul devine astfel o ocazie de a-l cunoaște pe autor și, totodată, de a explora propriul univers interior, sub pretextul observării anotimpurilor.

(*Constantin STROE - MIRESMELE ANOTIMPURILOR-Haiku, Editura U.Z.P.R.. Bucureşti, 2025)

 

Dumitrițe și brândușe - Poeme într-un vers

 

 

 DUMITRIŢE ŞI BRÂNDUŞE

-Poeme într-un vers-

 

                                  de Vasile MOLDOVAN

 

     Poeta Dumitra Negrușa s-a născut  și  s–a format în Câmpia Română. Ceva din această entitate s-a răsfrânt benefic asupra personalității sale. Aidoma plaiului natal, întins până la orizont, fără ondulările vale-deal ale spațiului mioritic descris de  Lucian Blaga.

     O văd pe  ziarista și poeta Dumitra Negrușa  pigulind calmă asupra cuvintelor. Autoarea e aidoma apelor de câmpie – Teleormanul – care i-au încântat copilăria, de un calm și de un echilibru proverbiale. Ea a făcut gazetărie decenii, la mai multe publicații , cu migala unei croitorese de modă, atentă și la ansamblu și la amănuntele croielii. Atâta doar că Dumitra Negrușa nu a lucrat cu materiale textile, ci cu cuvinte și propoziții. Cuvintele au urmărit-o întreaga carieră, venind probabil din două surse: din Biblie care începe cu pledoaria pentru cuvânt și de la Necuvintele lui Nichita Stănescu, care i-au inspirat pe mulți poeți contemporani.

    Când a realizat că ziaristul e istoricul clipei, doar al clipei,  a considerat că e momentul să debuteze ca poet. A ales cuvintele  ca numitor al ziaristicii și al poeziei. Volumul de debut, Cuvinte nesupuse (1994), constituie o piatră de hotar în creația sa. După alte apariții editoriale, revine cu o antologie de autor, Cu fața spre cuvinte (2000), ediție bilingvă, româno-bulgară. Chiar și numai din  titlu se poate deduce saltul calitativ al poetei. Dacă la început  cuvintele nu i se supuneau, acum poeta se află cu fața la cuvinte, deci s-a realizat o armonie între creator și creația sa.

     Pe poetă am cunoscut-o în anii de pionierat ai Societății Române de Haiku. După o lungă perioadă de absență a revenit la fel de discretă ca la început. Toți ne așteptam, după  experiență îndelungată,  să publice și un volum de haiku. Și iată că, recent, așteptarea s-a încheiat. Poeta ne-a surprins, dar nu cu un volum de haiku, așa cum ne așteptam, ci cu un manuscris cu poeme într-un vers. Nu doar noutatea temei m-a frapat, ci și calitatea manuscrisului, al cărui prim cititor am fost, manuscris care vede acum lumina tiparului. După Dan Florică, tot din Sud, de la Bolintin Vale, și Virginia Popescu, Dumitra Negrușa este al treilea autor care publică o carte de poeme într-un vers de excepție.

    Prima parte a culegerii sale reprezintă un calendar de poeme într-un vers. Ceva similar publicase și Virginia Popescu pe internet. Ambele calendare conțin poeme de mare finețe, și de o muzicalitate  aparte, cum numai la creatorul genului se mai întâlnește. În această parte a volumului, Dumitra Negrușa scrie poeme într-un vers după tiparul haikuului. Secvența nu e împărțită pe anotimpuri, ca la japonezi, ci pe luni. Păstrarea numelor vechi ale lunilor anului întărește patina vremii, una din valorile esențiale ale poemelor de inspirație niponă.

Iată o definiție a lunii

Cireșar: Cireșul își deschide un stand pentru podoabe.

Pentru toiul verii, reprezentativ este poemul

Sântilie:De biciul lui de flăcări fug duhurile rele.

Luna Octombrie e surprinsă în dublă ipostază, cea din natură și cea din viața omului : Un Brumărel pe pajiști și altul pe la tâmple.

Răsfățându-se, poeta își face în dar unul dintre poeme.

Onomastică: La ziua mea de nume  primesc o dumitriță.

Interesantă este și secvența Ipostazele zilei, în care sunt surprinse ritmurile circadiene din natură. Iată două dintre aceste ipostaze:

Liniștea amiezii:Au ațipit și macii, în mijlocul câmpiei.

și

Bolta înstelată: Din bumbi de aur, noaptea-și desferecă veșmântul.

 Celelalte secvențe ale cărții sunt ancorate mai mult în realitățile autohtone. Poeta abordează în mod inspirat motive naționale,

Călărețul trac: Răzbate din legendă   un tropot de copite.

sau

Țepeș: Turnată-n bronz,   privirea-i scrutează spre fruntarii.

Evenimentele religioasesunt surprinse îndeosebi prin viziunea omului din popor. În Noaptea de Bobotează, bunăoară, elementul creștin apare la un loc cu un obicei străvechi, nelegat de religie:

Cu busuioc sub pernă, ea-și vede-n vis ursitul.

Un loc aparte îl ocupă obiceiurile necreștine, cum ar fi Zilele Babei.

Baba Dochia e surprinsă astfel:

Urcând  pe pisc de munte,   își scutură cojocul.

    Revenind la dragostea dintâi poeta își încheie demersul  liric cu cuvintele, socotite Izvoare de inspirație:

Din râuri de tăcere   cuvintele se-adapă.

   Surpriză totală, cartea Dumitrițe și Brândușe de Dumitra Negrușa are  șansa să rămână un reper de referință în domeniul poemului într-un vers, gen specific doar literaturii române.

 

 

O LUME ÎN CARE REGNURILE SE ÎNTREPĂTRUND

                                                                            de Vasile Moldovan

   Cu  Fuga de întomnare (Casa Editorial-Poligrafică Bons Offices, Chişinău, 2025) basareabanul Vasile Spinei se află la  cea de a noua carte de haiku și senryu. S-a făcut remarcat încă de la cartea de debut, Surăsul călugărului / The Monk’s Smile(Constanţa, Editura Leda, 1996), pentru care a fost premiat de Societatea Americană de Haiku.

   Prezenta lucrare cuprinde o arie tematică diversă, un adevărat  Univers, în care se regăsesc toate regnurile. Acestea nu acționează separat, ci se întrepătrund.

    Un rol aparte îl are cocostârcul, simbol la moldoveni, ca și la români în general, al fertilității:

 

    Cocostârcul                                                            

    muncind din greu la cuib –        

    consoarta e încă în zbor   

         

    Pe cuib, dansul    

    festiv al cocostârcilor-

     reunire

 Alte păsări, liliacul și graurii, bunăoară, zi și noapte însuflețesc natura:

     Mai cade o frunză-              

     țipătul nocturn                       

     al liliacului       

                    

      În vie,

      ferchezuind sperietoarea

      graurii într-o veselie

        În poemele   recente ale poetului Vasile Spinei vom găsi și flori de culori și miresme diferite, dar preferatele lui sunt ființele firave,  inclusiv cele care nu cuvântă din lumea lui Emil Gârleanu. Argumentul e imbatabil. Și aceste ființe, de exemplu o pasăre, pisica sau câinele, aidoma omului, au suflet:

Trezit de o pasăre

cu glas jalnic-

și dânsa e suflet.

 

Legătura dintre om și ființele din preajma lui este de o mare complexitate. Mi-amintesc de un poem haiku al poetului Vasile Spinei publicat in urma cu mai mulţi ani, poem care  este considerat drept cel mai frumos poem haiku de iubire din limba romana. În el este vorba  de un bărbat, o femeie, dar însoţiţi de o pisică:

 

Pisica toarce

şi iubita doarme.

Mai pun un lemn pe foc 

în volumul prezentat acum iată cum se comportă  pisica poetului nostru faţă de  un pacient:

    

    La pieptul suferindului,    

    privindu-l în ochi,            

    pisica  

                            

    Ambulanța întârzie-

    pisica

    de la pat la geam

  Pisica, desi la mulţi autori este în dușmănie cu câinele, la Vasile Spinei devine solidară cu cel ce împărtășește aceeași soartă:

     Câine în lanț-                    

     ținându-i de urât             

     pisica pripășită              

 

     Tunete și ploaie -

      la poarta încuiată

      câinele pribeag

       Izgonit sau plecat de bună voie,  câinele revine la casa abandonată sperând să-și regăsească stăpânul și paradisul pierdut.

      Trăind sentimentul trecerii iremediabile a timpului, poetul fuge de întomnare, adică de îmbătrânire, visând să-și cumpere o nouă oglindă în care să se vadă iarăși tânăr, iar bastonul primit în dar să-l foloseasca doar după ce va împlini o sută de ani:

      Pivindu-mă                        

      în  oglindă-                         

      e timpul să comand alta     

   

       De ziua mea

        un baston în dar-

        să stea în cui până la sută

        Poemul haiku practicat de Vasile Spinei, desi lipsit aproape complet de podoabe stilistice, proprii mai degrabă poeziei occidentale este, așa cum se exprimă criticul japonez Ito Isao,  privirea organicistă a lui Vasile Spinei  asupra lumii, universului, care se reflectă atît în modul direct, în care el fixează obiectele, atent selectate din natură, cât și în stilul său clar și individual.